Cine şi i-a dorit pe turci în Uniunea Europeană ori n-a ştiut nimic despre urmaşii lui Soliman Magnificul, ori n-a vrut să ştie, ori e prost. Democraţia turcească n-are nicio legătură cu democraţia europeană, cu valorile europene, cu sistemul în care crede Europa Occidentală civilizată. Poate noi, europenii, suntem cei defecţi şi ei, islamiştii, sunt cei pe umerii cărora stau Binele, Adevărul şi Viitorul omenirii. Poate civilizaţia occidentală este în cădere liberă, se autodistruge, în vreme ce adepţii lui Allah îşi construiesc o lume perfectă. E posibil ca multă lume să gândească în acest fel, dar e la fel de posibil, ba chiar probabil, ca europenii să nu creadă în fantasmele unei religii programate să omoare oameni nevinovaţi.

Aşadar, visul european al turcilor s-a terminat, dacă o fi existat cu adevărat vreodată. Ce fac ei acolo, cum se omoară şi cât îi pedepseşte sultanul Erdogan n-ar trebui să ne intereseze prea mult. Şi totuşi, turcii ne influenţează mai mult decât ne-am dori. Deci nu putem spune „pas parol” pe neve, ca la poker, e nevoie să ne uităm în cărţi şi să vedem cum şi ce jucăm.

Nu e vorba aici de vacanţele noastre, nici măcar de afacerile noastre, care probabil nu vor fi prea mult afectate, ci de pilda perversă pe care „democraţia” lui Erdogan ne-o serveşte fără s-o fi cerut. O pildă despre cum se poate trăi în numele democraţiei încălcând în fiecare clipă drepturile omului. O pildă despre cum se poate trăi decent, dacă nu chiar bine, cu un autocrat care cârmuieşte în numele lui Allah, nesocotind mărunţişuri precum lege, stat de drept, ordine constituţională, libertăţi democratice.

Dacă ne uităm puţin prin istoria lor, eventual prin telenovelele lor cu subiect istoric, observăm că nu s-a schimbat mare lucru de 500 de ani încoace. Turcii se omorau şi-atunci, se omoară şi-acum la fel de uşor. Diferă doar armele, dar uite că laţul ăla cu care Soliman Magnificul îşi omora prietenii apropiaţi deveniţi incomozi a rămas, cu unul de-ăla a fost omorât generalul care a condus puciul eşuat lamentabil. Soliman îşi urmărea duşmanii până la a şaptea spiţă, acum se-ntâmplă la fel, până şi învăţătorii de la clasele primare sunt daţi afară sub acuzaţia de „participare la lovitură de stat”. Ce să mai vorbim de armată, judecători, procurori, înalţi funcţionari – oameni cu care Erdogan a avut multe de împărţit încă de pe vremea când Sultanul era doar prim-ministru. Ei sunt ori exilaţi, ori omorâţi cu pietre de susţinătorii fanatici ai Sultanului, ori închişi pe viaţă în puşcăriile pline de opozanţi ai regimului constituţional.

Toate astea sunt exemple proaste pentru firava construcţie politică românească. Mă uit la ce ne pregăteşte în toamnă Parlamentul dominat de PSD şi mă trec fiori reci. Sunt deja semne că toate legile care nu convin mafiei corupte din partidele politice vor fi modificate în numele „democraţiei parlamentare”. Vârfuri de lance: aceiaşi Victor Ponta, Liviu Dragnea, CP Tăriceanu, noul preşedinte al Camerei Deputaţilor şi noua configuraţie a viitorului Parlament, în care, dacă nu ne mint sondajele de opinie, PSD şi ALDE vor domina autoritar. Mi-e frică de reflecţia instinctivă a liderilor autoritari ajunşi la Putere prin vot popular: dacă turcii pot, noi de ce n-am putea?! Dacă la ei funcţionează „democraţia originală”, la noi de ce să nu funcţioneze?! Şi mi-e frică pentru că democraţia românească este extrem de fragilă, populaţia nu este pregătită să se opună, chiar dacă electoratul nostru e departe de fanatismul arhaic al adepţilor preşedintelui Erdogan.

Speranţa care ne rămâne are trei vectori: Uniunea Europeană, NATO şi istoria românilor. Nici nu vreau să mă gândesc ce-ar fi fost acum la noi dacă n-am fi fost membri ai UE şi-ai NATO! Cu siguranţă am fi aderat la EurAsia lui Putin şi Erdogan, cei doi mari prieteni ai unei Românii care n-ar fi reuşit să treacă de feudalismul timpuriu. Un arhaism care ne urmăreşte şi-acum, când privim de sus şi oarecum dezinteresaţi războiul fratricid din Turcia Magnificului Erdogan.