Mlaştini de trup, mlaştini de suflet. Bălţi puturoase, smârcuri din care nu te mai poţi extrage decât cu foarte mari eforturi. Pe-aici suntem, pe-aici ne bălăcim. Nu mai ştim ce-i apa curată, de izvor am uitat cu totul. Sorbim smârcul cu o frenezie neegalată decât de prostia şi suficienţa care au devenit moduri de existenţă.

Parcă nu se mai întâmplă nimic bun în ţara asta. Clasa politică eminamente coruptă stoarce toate energiile creative ale unui popor prostit de minciună, manipulare, dictatură. Guvernul tehnocrat s-a trezit că nu-i de capul lui, că nu poate da nici măcar ordonanţe de urgenţă fără voia Parlamentului. Cioloş şi miniştrii lui sunt la cheremul parlamentarilor corupţi şi oportunişti. Nişte nemernici pe care n-ai da doi bani dacă n-ar fi fost aleşi de poporul prostit şi pervertit. Obiective generoase şi necesare modernizării societăţii româneşti nu pot fi aplicate de un guvern pe termen scurt. Reforma în administraţie? O iluzie, proiect irealizabil în acest an, mare noroc dacă viitorul legislativ va cădea de acord asupra lui. Lui Cioloş parlamentarii populişti îi cer exclusiv privilegii pentru amicii politici, creşteri de lefuri şi pensii, totul fără niciun argument economico-financiar pe termen lung. Un fel de „să ne trăim clipa”, de parc-ar veni sfârşitul lumii şi nu ne-ar mai interesa nimic altceva. Strategii de dezvoltare? Să fim serioşi, nicio strategie nu se poate aplica fără acordul Partidului. Iar Partidul e prea-puternicul PSD. Însăşi mlaştina, balta stătută, smârcul. Ce poţi aştepta de la o asemenea alcătuire de interese obscure?!

E o baltă puturoasă în care a intrat şi preşedintele Iohannis, dacă nu cumva el era de multă vreme acolo, înnămolit, şi n-am observat noi. Încetineala, amorţeala, plictiseala, suficienţa, lipsa de idei şi iniţiativă îl însoţesc ca o umbră fidelă, mai ceva ca mult iubita primadonă. Trecerea lui prin Consiliile Europene, prin Summit-urile NATO, prin vizite pe la vecini şi prieteni din lumea largă nu lasă nicio urmă vizibilă. Iohannis e o umbră, o părere, un vis dintr-un decembrie fantastic. Un vis care ne-a făcut oameni pentru o vreme. Scurtă vreme, am revenit rapid la normal.

Chiar dacă pe termen scurt, Guvernul Cioloş e singurul reazem pentru ieşirea din mlaştină. E ca rădăcina de care te-agăţi cu disperare şi care se mai rupe din când în când, prin părţile putrede, lăsându-te înghiţit de mlaştină. E singurul firicel de lumină pe care-l mai zăresc la capătul nopţii. O lumină palidă, care va dispărea probabil în iarna acestui an. Nici nu vreau să mă gândesc la ce va urma. La ce ne va aştepta în această Europă debusolată, în această Românie care şi-a pierdut direcţia – dac-a avut-o vreodată...

Îmi doresc şi îi doresc un viitor politic lui Dacian Cioloş în interiorul acestei Românii. Dar nu cred că soluţia pentru Cioloş este actualul PNL. Acest partid trăieşte doar pentru că o parte a electoratului înţelege că ar fi o crimă să transferi întreaga putere în mâinile PSD. O soluţie ar fi, prin urmare, reformarea din temelii a mişcării liberale. Lucrare complicată, de durată. Cealaltă, un nou partid în care premierul Cioloş şi alţii ca el să-şi găsească un loc. Din păcate – sau din fericire, Dumnezeu ştie... – viaţa noastră este orânduită la cheremul unor partide politice. Fără ele nu se poate. Dar, ca un visător ce mă aflu, eu încă sper să ieşim din mlaştina care ne înghite nu doar trupul, ci şi sufletul, cu ajutorul luminii din noi. O lumină care înseamnă educaţie, cultură, civilizaţie dar şi implicare, participare. Adevărurile astea ajung greu la noi, dar cândva ajung...