Lucram încă la „Cuvântul nou” când l-am văzut prima dată. A venit la redacţie şi mi-a povestit despre viaţa lui de planorist, despre cât e de frumoasă, dar şi despre cât de complicată este existenţa unui „om-pasăre”. După câţiva ani de zile am stat din nou de vorbă cu el, m-a căutat acasă pentru a mă lămuri cum e cu planoarele, cu zborurile, cu aerocluburile, cu aerodromurile, cu nenorociţii care conduc „afacerile” astea fără să facă mai nimic pentru cei care zboară.

Nu am memoria numelor, aşa că n-am reacţionat în niciun fel auzind păţania unuia pe care-l cheamă Mircea Crăciun şi s-a pierdut cu planorul prin munţii Transilvaniei. Riscurile meseriei, când zbori bizuindu-te doar pe aripile din fibră de carbon şi curenţii de aer înşelători ţi se poate întâmpla orice... Am dat, însă, cu ochii de poza planoristului şi-am strigat: „Dar eu îl ştiu pe omul ăsta!”... Da, mi-am dat seama apoi că e Mircea Crăciun din Sf. Gheorghe, planoristul care se plângea de sistem şi lupta cu el. Un răzvrătit cum mi-aş fi dorit să fi fost şi eu şi cum mi-aş dori să fie cât mi mulţi dintre noi. Un nebun frumos, care şi-a dorit – sper să fi reuşit – să trăiască o viaţă la limită. Nu-i ştiu viaţa decât din ce a dorit să-mi spună, nu-i cunosc familia, nu-i ştiu copiii, prietenii şi rudele, dar sunt sigur că nu s-a despărţit nici o clipă de visul omului-pasăre, oricât de incomod reuşea să fie pentru cei cu care şi-a intersectat destinul.

Un asemenea om n-are cum să dispară în nişte munţi amărâţi, n-are cum să moară un om care ştie totul despre tainele păsărilor, al zborului lor, pe care l-a transferat în aripile planorului. Nu-mi dau seama cât îl vor mai căuta sutele de oameni care scotocesc pădurile patriei, dar, ţinând cont că avea de gând să zboare cu planorul 1000 de km. fără escală, aş sugera doctorului Arafat să extindă căutările. Mircea Crăciun poate fi oriunde, agăţat de aripa unui vis: zborul.

Nu ştiu dacă şi cât timp îl vor mai căuta, nu ştiu nici dacă-l vor găsi vreodată, dar ştiu că Mircea este un supravieţuitor. Ştiu asta şi membrii familiei lui, şi prietenii lui. Un supravieţuitor nu se pierde pe niciun cer şi în nicio împrejurare. Omul-pasăre renaşte, de fiecare dată, din cenuşa celui mai frumos şi mai nebun vis al omului: zborul. Chiar dacă şi-a ars, precum ciocârlia, aripile, Mircea Crăciun va coborî din înalturi pentru a ne spune cum a fost acolo, sus: „N-au nici ăia mare lucru, nişte aripi căzând de pe îngeri...”.

Îl aştept. Stau cu ochii pe Cer, chiar dac-ar trebui să-l caut undeva pe Pământ, într-o galerie neînţeleasă de frumoşi nebuni ai micilor oraşe.