În gravă criză de credibilitate, postul TV patronat „in sotto voce” de puşcăriabilul Dan Voiculescu a lansat, prin sopranele Ursu şi Gâdea, o nouă campanie împotriva preşedintelui ţării mele şi a lor, Traian Băsescu. Le stă atât de mult în gât preşedintele ăsta încât nu-i de mirare că tot ce scot pe gură sună fals, strident, răguşit, amatorist, o prestaţie numai bună de fluierat. Campania cu pricina se cheamă „Mie mi-e ruşine cu preşedintele ţării mele. Şi ţie?”.

Ce să le răspunzi unor indivizi care apără de puşcărie un turnător penal precum Dan Voiculescu, confundând studiourile Antena3 cu Ţara? Ce să le spui unora care nu ştiu să facă altă presă decât înjurătura la comandă şi lauda contra cost? Ei nu sunt gazetari, minciunile lor au un scop străin acestei meserii, ei au fost angajaţi pentru a face o anume politică, asumată şi comandată de Dan Voiculescu şi Guvernul României. Esenţa acestei politici este una simplă şi obsesivă: omorâţi-l pe preşedintele României! Sigur, e mai greu s-o facă direct, cu arma-n mână, n-au „eroi” de factură anarhistă, şi-atunci îl omoară cu otrava vorbelor, picurate seară de seară în urechile dependenţilor. O politică falimentară pentru orice guvern normal din orice ţară normală. Dar nu normalitatea este punctul forte al guvernelor ţării mele. Şi, din păcate, nici al „electoratului” fidel unor posturi de televiziune.

Am auzit, am văzut şi am trăit multe în legătură cu preşedinţii României. De Ceauşescu nu spun nimic, el naşte încă patimi şi este visat ca o speranţă de milioane de români. Şi-apoi, despre morţi numai de bine, nu?! Dar ceilalţi, o, ceilalţi sunt vivanţi! Despre ei se poate vorbi pe orice ton. Pot să-mi aduc aminte, de pildă, cum l-am votat pe Ion Iliescu de două ori. Prima dată pentru că nu ştiam mare lucru despre Raţiu, Coposu, Câmpeanu şi alţi „străinaşi” care nu mâncaseră salam cu soia (ce aiureală, asta chiar e o chestie de care mi-e ruşine, dar nu trecuseră nici doi ani de la Revoluţie...), iar a doua oară pentru că n-am dorit un Vadim Tudor preşedinte al României şi altă soluţie n-am găsit (statul acasă era un soi de politică a struţului cu care nu m-am împăcat niciodată). L-am votat pe „bătrânul edecar” de două ori dar nici acum n-aş spune „mi-a fost ruşine cu preşedintele ţării mele”. Pentru simplul motiv că preşedintele ăsta a făcut şi lucruri bune, indiferent cât de antipatic mi-a devenit după vizita minerilor în Capitală, după discursurile descurajante la adresa independenţei Justiţiei, după atâtea şi-atâtea gesturi condamnabile, nu şi condamnate.

Îmi aduc aminte câte speranţe am investit în Emil Constantinescu şi cum s-a lăsat el învins de „sistem” şi „servicii”. Şi pe el l-am votat, şi el m-a dezamăgit, dar nici el n-a fost un preşedinte de care să-mi fie ruşine. Printre altele, a lucrat cu folos la integrarea României în Alianţa Nord-Atlantică, cu care ne lăudăm şi ne apărăm acum, şi în Uniunea Europeană – pe care nu ştim încă s-o folosim, dar nu din cauza lui.

Despre Traian Băsescu ce să spun? El a făcut mai mult pentru România decât ceilalţi doi la un loc, mai ales pentru emanciparea Justiţiei şi integrarea în NATO. De ce mi-ar fi ruşine cu el? Oare pentru că nu prea are simţul măsurii şi vorbeşte, de multe ori, mai mult decât trebuie? Sau pentru că nu ştie să-şi crească nişte demni urmaşi printre liderii partidelor politice? Ori pentru că e bolovănos şi ranchiunos şi nu i-a citit, sunt convins, pe Cărtărescu şi Marquez? Restul argumentelor „ruşinii” sunt închipuiri comandate, cum spuneam, de moguli puşcăriabili şi nu merită atenţie. Până una-alta, faptul că îl urăsc Voiculescu, lefegiii de la Antena 3 şi premierul Ponta e un semn clar că Băsescu a rezistat 10 ani fără să se lase învins de „sistem” şi de „servicii”. Dimpotrivă, a fost atât de deştept încât a făcut ca sistemul şi serviciile să lucreze (şi) în folosul României. (Judecaţi „şi”-ul ăsta cum doriţi...).

Soarta preşedinţilor e să dezamăgească. M-a dezamăgit şi Traian Băsescu. Nu pentru că a tăiat salarii şi pensii, nu avea altă soluţie în vreme de criză nici el, nici Emil Boc, ci pentru că n-a fost suficient de precaut încât să stea pe marginea mocirlei politice, să nu intre cu totul în ea. Dar la ce să te-aştepţi de la un comandant de vas?! Înjurătura îi e mult mai aproape decât vorba bună, iar de diplomaţie a auzit mult prea târziu şi nici atunci bine. Cred că şi-acum confundă „diplomatul” cu prăjitura...

Dar cum să-i chemi şi să-i îndemni pe oameni să le fie ruşine cu preşedintele ţării lor? Ar însemna ca vreo cinci milioane de români să se simtă ruşinaţi de alegerea lor liberă şi democratică (inclusiv cei care-au votat cu nemiluita, unul în cinci secunde, la Paris în favoarea lui Băsescu). Mi se pare mult prea mult, chiar şi pentru nişte lachei precum Ursu şi Gâdea.

Drept pentru care am şi eu dreptul să afirm şi să întreb: mie mi-e ruşine de Antena 3. Ţie nu?