Am întinerit cu 26 de ani, ceea ce ar trebui să mă bucure. Îmi dau seama, însă, că nu sunt decât unul dintre personajele deloc glorioase ale unei generaţii pierdute. O generaţie care s-a născut într-o ţară cuprinsă de foamete, luptă de clasă şi durere, o generaţie care s-a mai stricat pe parcurs, o generaţie pentru care Revoluţia din 1989 a fost ultima ocazie să se deştepte, să se facă utilă, să facă binele pe care nu l-a făcut în comunism. Unii, destul de puţini, din păcate, au reuşit să spargă oglinda, ceilalţi au rămas la vechile cutume. Nu vreau să spun că unii trebuie lăudaţi, iar ceilalţi condamnaţi; fiecare îşi alege calea pe care să meargă şi nu putem învinovăţi pe nimeni pentru asta. Am văzut într-o poză un bătrân de peste 80 de ani, cu o pancartă în mâini la „noua revoluţie”. Se poate, deci, e vorba doar de ce gândim, ce simţim şi ce vrem pentru noi, pentru copiii şi nepoţii noştri. 

Generaţia mea este generaţia paşoptistă. Plină de bube, de îndoieli, de ipocrizie, de genii neînţelese şi de oportunişti înţeleşi. O generaţie care s-a scăldat în oportunism, care a fost nevoită să fie ecoul urât, dizgraţios al lozincilor pentru „cel mai iubit”. Dar şi o generaţie care a clădit, atâta cât a putut şi aşa cum s-a priceput, România în care trăim, iubim şi urâm cu toţii astăzi. Nu mi-e ruşine cu generaţia mea, dar îmi dau seama că unii dintre noi s-au născut când nu trebuie.

Ce putem face noi, paşoptiştii, acum este nu să sprijinim „nomenklatura” născută de Ion Iliescu în decembrie 1989, ci să aderăm cu tot ce avem bun şi deştept în noi la „revoluţia arsă” de morţii de la clubul Colectiv. Orice altă „misiune sfântă” cu care ne atrag profesioniştii în diversiune este o imensă fraudă morală, pe care n-o vom putea niciodată explica şi scuza.

Spuneam că am întinerit cu 26 de ani şi nu mă joc cu cuvintele: revăd, pur şi simplu, zilele şi nopţile din urmă cu un sfert de secol. Atunci erau arme, terorişti şi oportunişti, acum nu sunt nici arme, nici terorişti. Cu siguranţă, însă, există şi acţionează un număr important de oportunişti. De ăştia nu vom scăpa niciodată, important e ca pagubele asumate de întreaga societate prin prezenţa lor în diferite structuri politico-guvernamentale să fie cât mai mici. În 1989, instigatorii şi oportuniştii s-au instalat în balcoane şi sedii ale fostelor comitete judeţene de partid, punând apoi bazele „viitorului”: FSN-ul lui Ion Iliescu. Acum, oportuniştii şi diversioniştii se ascund în mulţimea de pe străzi, agitând pancarte şi drapele, aprinzând lumânări şi clocind guverne şi beneficii personale.

Nu putem clădi o societate perfectă pentru că nu există aşa ceva, nu s-a descoperit încă şi n-o s-o descoperim noi acum. Nu uitaţi un lucru: cei care ies acum în stradă nu trebuie să schimbe doar nişte oameni, ci un sistem întreg corupt şi oportunist. Nu facem nimic dacă în locul incompetenţilor şi oportuniştilor lui Dragnea şi Blaga punem incompetenţii şi oportuniştii unor lideri ai societăţii civile. Nu ne trebuie, din nou, revoluţionari de profesie, avem nevoie, mare nevoie, de Oameni de profesie. Ţara trebuie guvernată, iar preşedintele Iohannis trebuie ajutat să o facă, chiar dacă nu ne place tot ce-a făcut în anul de „domnie” care s-a scurs cu el în rol de personaj dintr-un film mut. Nu vă-nghesuiţi la porţile Cotroceniului ca la moaştele Sfântului Klaus, aşteptând să-l prindeţi pe Dumnezeu de-un picior; Dumnezeu nu-i acolo, cred că şi-a luat concediu, pentru că nici la Patriarhie nu a fost văzut... Fiţi conştienţi că niciun guvern, nicio Putere nu se va mai putea ticăloşi câtă vreme voi veţi fi acolo, în stradă. Şi organizaţi-vă cât mai repede în structuri care să însemne ceva semnificativ. Nu uitaţi un lucru: Puterea se câştigă, totuşi, la vot, altfel nu e democratic. Nu-mi dau seama cât din forţa şi inteligenţa voastră a pătruns în pierdutele sate şi orăşele româneşti. Când o să dispăreţi de pe ecrane s-ar putea să dispăreţi şi din amintirea oamenilor, dacă nu veţi avea organizaţii puternice în fiecare aşezare. Sună cinic, dar asta-i realitatea, românii uită repede...

Îmi permit să atrag atenţia asupra acestor lucruri pentru că generaţia mea nu mai are mare lucru de făcut în această ecuaţie. Încerc să spun, însă, că nişte certificate de revoluţionari falşi din ’89 nu trebuie înlocuite cu altele, noi-nouţe, din 2015, care să legitimeze alte generaţii pierdute. Pentru că România n-a avut decât generaţii pierdute în istoria ei. Dacă voi, cei care aveţi acum 15-20 de ani şi ieşiţi în stradă, veţi avea forţa să schimbaţi sistemul nenorocit instalat, culmea!, tot cu o Revoluţie, atunci România va trăi un miracol: generaţia Facebook schimbă cursul istoriei, asumându-şi soarta a 20 de milioane de oameni. Mă întreb dacă sunteţi conştienţi la ce muncă vă înhămaţi şi la câte oale se vor sparge în capul vostru...

Apropo de generaţii, am descoperit că, întinerind cu 26 de ani, aparţin şi celor care pleacă, şi celor care vin. E o bătălie care-mi dă dureri de cap, dar mi-o asum pentru că şi eu mi-aş dori să trăiesc, atâta cât se mai poate, într-o ţară ca afară.