La ce ne trebuie nouă limba română în şcoli? De fapt, la ce ne trebuie nouă în general limba română? Vreo 4 milioane de români nu o mai vorbesc decât accidental, pentru că nu mai sunt în ţară şi dacă îi aud spaniolii, italienii, nemţii, englezii vorbind româneşte pe stradă se uită la ei ca la nişte ţigani necivilizaţi şi needucaţi. Dacă eşti român în Norvegia rişti să-ţi pierzi şi copiii dacă îi înveţi româneşte, acolo copiii sunt ai statului norvegian, nu ai tăi, statul poate face ce vrea cu ei, tu n-ai niciun drept asupra lor, iar statul norvegian cu siguranţă nu-i va învăţa limba română...

Nici cei vreo 17 milioane de români rămaşi în ţară n-au nevoie de limba română. Sesizând inutilitatea limbii oficiale a statului, Ministerul Învăţământului (cred că-i spune Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice, chiar dacă educaţia n-are nicio treabă cu Ministerul ăsta!) vrea să scoată o oră de limba română din programa şcolară de clasa a V-a. O oră pe săptămână de limbă română mai puţin. De ce oare? Om şti noi româneşte destul şi nu ne mai trebuie? Sau nu mai e necesară limba română câtă vreme ne descurcăm în lumea asta mare exclusiv pe bază de engleză, eventual germană şi chineză?!

Cine mai scrie şi vorbeşte corect româneşte în ţara noastră? Aproape nimeni. Oamenii din presă sunt un exemplu de cum nu trebuie să scrii şi să vorbeşti în dulcea limbă română. Dacă-i iei la bani mărunţi, nu fac faţă nici măcar unui examen de clasa a IV-a, în care înveţi să nu pui virgulă între subiect şi predicat. Ceilalţi n-au nevoie să ştie limba română. Oamenii de afaceri se descurcă pre limba lor, ori prin semne, ca la Bursă. În politică şi administraţie e simplu, ca să dai şi să iei mită n-ai nevoie de o limbă română corectă. Ajung nişte cifre şi câteva interjecţii, în „lumea” asta se poartă dialecte şi formulări tipice minorităţii rome, semn că nu există discriminare în această privinţă. Nici cu minoritatea maghiară nu poate fi vorba de vreo discriminare, sunt sute de mii de unguri care trăiesc bine-mersi în România fără să aibă, practic, nevoie de limba oficială a statului român.

Dar cu scriitorii şi oamenii de ştiinţă ce ne facem, pe ei cui îi lăsăm?! Teoretic vorbind, ei sunt ultimii mohicani, cei mai vajnici apărători ai „comorii” noastre naţionale. Din rândul lor se trag academicienii, profesorii, doctorii, floarea intelectualităţii româneşti, mândria neamului. Nu vă fie teamă, s-a rezolvat şi asta. Au avut grijă de profesori, academicieni şi doctori „scriitorii” din puşcăriile patriei. Adevăraţi oameni de bine, cu dare de mână mare şi creier mic, puşcăriaşii celebri şi plini de bani i-au momit pe intelectualii adevăraţi aflaţi în libertate să le scrie tratate ştiinţifice, cărţi, studii, volume întregi de lucrări docte despre afaceri, istorie, sport, agricultură etc. Contra cost, bănuiesc, altfel n-are nicio logică. Puşcăriaşul Gheorghe Becali şi-a cumpărat cinci luni de libertate cu sume pe care nu le vom şti niciodată, recunoscând că n-a scris niciuna din cele cinci cărţi pe care-i apare numele ca autor. Nici măcar „scriitorii” din puşcării n-au nevoie de limba română, câtă vreme legea le permite să-şi cumpere luni sau ani de libertate pe baza unei limbi în care alţii le scriu „operele”.

Limba română e scoasă, deci, la mezat. E pe tarabe, o vinde şi-o cumpără cine vrea. La fel se întâmplă şi cu titlul de doctor, care se vinde contra influenţă politică şi trafic de putere. Iar cu titlul de scriitor... Ce să faci cu el după ce puşcăriaşii Gigi Becali, MM Stoica, Dan Voiculescu, George Copos, Dinel Staicu (ăsta e şi doctor, vă daţi seama?!), Ioan Niculae, Cristi Borcea, Cătălin Voicu, Miron Mitrea şi-atâţia alţii care nu-mi vin acum în minte au devenit „scriitori” respectabili, foarte posibil viitori onorabili membri ai Uniunii Scriitorilor cu 5, 6, 7, chiar 10 volume scrise în puşcărie?! Ce mai înseamnă aceste titluri după ce „doctori” au devenit toţi politicienii, iar „scriitori” s-au făcut toţi puşcăriaşii?! Nu e nevoie decât de bani şi de notorietate, în rest totul se tranzacţionează. Inclusiv limba română, care devine, iată, cu adevărat o „comoară”... pentru nişte puşcăriaşi semianalfabeţi. Încă puţin şi despre aceşti „scriitori” vor învăţa copiii şi nepoţii noştri în şcolile în care orele de limbă română vor fi din ce în ce mai puţine.

O constatare tristă: Ministerul care ar trebui să ne educe şi să ne înveţe se ocupă de orice altceva, numai de Educaţie şi Învăţământ nu! Dacă ar fi interesat câtuşi de puţin de limba oficială a statului român, Ministerul ăsta ar trebui să o apere, să o promoveze, să o discrimineze pozitiv, nu să-i reducă ponderea în programa şcolară. Chiar nimeni de-acolo, de la Ministerul Educaţiei, nu-i conştient că în câţiva zeci de ani vom ajunge o naţie de analfabeţi?! Mă rog, presupunând că vom mai fi o naţie...