Mişcările anti-sistem au un avantaj: sunt băgate în seamă. Când ele se produc la nivel macro, când se referă la entităţi istorico-geografice şi etnice, mişcările pot produce adevărate cutremure. Este cazul revoluţiei paşnice pentru independenţa Scoţiei, mişcare anti-sistem în cuprinsul Regatului Unit al Marii Britanii. Ieri s-a consumat o primă bătălie paşnică: referendumul pentru separatism. Nu ştim la această oră rezultatul, sondajele dădeau cifre apropiate, dar indiferent care va fi el, indiferent dacă Scoţia va deveni independentă sau va rămâne în Marea Britanie, referendumul acesta va fi unul istoric.

Mişcarea anti-sistem scoţiană va deveni în scurtă vreme molipsitoare. Pacea europeană, atât de dorită şi atât de lăudată, devine din ce în ce mai mult o „pace îngheţată”, pe modelul „conflictelor îngheţate” introduse de liderii ruşi în ecuaţia politică a Europei. O stabilitate fragilă, un echilibru precar, o bombă amorsată pentru când o fi nevoie. Ştiţi, desigur, despre mişcările separatiste în desfăşurare din Italia, Spania, Franţa, Belgia, nu mai vorbesc de Ucraina, Moldova şi, cu sau fără voia noastră, România. Nu că ar fi vreo asemănare între Scoţia şi Ţinutul Secuiesc, pentru că nu este niciuna, dar minţile înfierbântate ale unor politicieni maghiari găsesc repere acolo unde te aştepţi mai puţin, aşa că veţi auzi destule despre „Scoţia şi Ţinutul Secuiesc”, ca într-o baladă despre fraţi pierduţi şi regăsiţi într-un sunet de cimpoi.

Interesant este, însă, altceva: mişcările astea, soldate cu referendumuri triumfaliste trâmbiţate în cele patru zări, câştigă întotdeauna. Dacă nu totul, măcar ceva, tot câştig se cheamă. Conform acestui principiu, Scoţia va avea de câştigat în materie de drepturi, circa două milioane de scoţieni obţinând, printr-un referendum eventual pierdut, mai mult decât reuşise primul lor ministru în negocierile cu premierul britanic. Naţionalismul are, iată, o forţă nebănuită până nu demult într-o Europă care se dorea (nu ştiu dacă se mai doreşte încă...) Statele Unite ale Europei. Poate fi Scoţia primul „soldat” căzut într-o construcţie tip „domino”? Va avea parte Europa de confruntări violente care să ducă la o fărâmiţare, federalizare a statelor naţionale? Este statul naţional un concept perimat? Se poate ajunge la schimbarea graniţelor, la formarea unor republici autonome pe cale paşnică?

Referendumul din Scoţia ne spune că a sosit timpul să încercăm răspunsuri la întrebările astea şi la multe altele care se pot pune. Pentru a răspunde, însă, e nevoie de responsabilitate şi implicare de toate părţile. Adică nu e suficient să ignori câteva sute de secui care îşi doresc un Ţinut Secuiesc autonom, pentru că, dacă sapi mai adânc, e posibil să găseşti şi câteva sute de mii de români care îşi doresc o Transilvanie autonomă. „M-am săturat de România” poate deveni foarte uşor un leit-motiv şi pentru alte mişcări separatiste, de data asta pornite de etnici români, tocmai pentru că nu te saturi, de fapt, de o ţară, ci te saturi de cei care o conduc prost şi discreţionar către nicăieri.

Avem multe de învăţat din „lecţia scoţiană”. Scoţienii au fost dintotdeauna inventivi şi războinici. Acum purtătorii de fustane sunt din nou în prima linie. Patru milioane de scoţieni vor redesena harta Europei, ceea ce nu e deloc la îndemâna oricui. Indiferent de rezultatul votului, decizia scoţienilor va lăsa urme adânci în mişcările naţionaliste anti-sistem din întreaga Europă.

Nu-mi dă pace un gând: în Scoţia, la acest referendum votează şi tinerii care au împlinit 16 ani. O adevărată „armată” de naţionalişti scoţieni pur-sânge, neîntinaţi, neamestecaţi, neimplicaţi în compromisurile din politică. În Ţinutul Secuiesc, segregarea şcolilor pe criterii etnice impusă de UDMR la începutul anilor ’90 a născut o generaţie de etnici maghiari care va duce bătălia pentru autonomie teritorială cu alte arme, mult mai sofisticate, mult mai dure şi mai eficiente. Nu-mi dau seama dacă, în afară de litera şi spiritul Constituţiei (or fi ele suficiente?!), România mai are şi alte răspunsuri la „atacurile” din acea parte. Politicienii români nu sunt pregătiţi să facă faţă „emoţiei” post-Scoţia (ei nu sunt pregătiţi niciodată pentru nimic...), societatea civilă românească este mai dezbinată ca oricând...

Cum spuneam, o mişcare de acest fel are întotdeauna ceva de câştigat şi nimic de pierdut – cel puţin din punctul de vedere al iniţiatorilor. Când proiectul de autonomie a Ţinutului Secuiesc va ajunge în Parlament (ieri liderii UDMR au anunţat că asta se va întâmpla în cel mai scurt timp, adică până la prezidenţiale, din motive lesne de înţeles), vom vedea ce va câştiga UDMR din toată povestea asta – pentru mine e foarte limpede că nu populaţia de etnie maghiară din Harghita, Covasna şi Mureş are ceva de câştigat, ci partidul care o reprezintă. Cu aceeaşi ocazie vom constata şi ce vor pierde românii care trăiesc în aceste judeţe – nişte încurcă-lume care se încăpăţânează să reziste aici fără nicio reprezentare.