Steagul tricolor are Ziua lui, Imnul de Stat are şi el o Zi a lui, care tocmai s-a consumat într-o atmosferă de indiferenţă proprie unor oameni pasionaţi mai degrabă de planuri şi strategii de supravieţuire decât de manifestări cu iz patriotic – deci desuet, deci inoportun... Inimile? Ce Zi are inima ta? Nu de Ziua Inimii băgată în „calendarul” civil pentru că dă bine alegătorilor bolnavi e vorba aici, ci de Inima ta cea care simte şi nu spune, care suferă şi tace, care se bucură şi tace, care vorbeşte doar când o doare şi numai atunci când îi e frică să nu tacă pe vecie. Care-i Ziua inimii tale şi cine ţi-o sărbătoreşte, ce altă inimă îi spune o vorbă bună, o mângâie şi-i dă curaj să bată până mâine? Ce alte inimi bat pentru sănătatea şi fericirea inimii tale?

Ne batem pe steaguri, imnuri, limbi şi culori pentru că altfel nu existăm. Bătălia pe orice, oricând şi prin orice mijloace e starea noastră naturală, indusă de societatea prost alcătuită în care nu doar inimile, ci şi minţile noastre sunt prizoniere. Ne-am săturat de Imnul ceauşist, ne vom sătura şi de „Deşteaptă-te române” – un clujean ne propune alte versuri şi alt titlu: „Un suflet de român”. Tot la inimi ajungem... Ne vom bate şi pentru Imn, de ce nu?!

Ne-am bătut pe stema judeţului Covasna, acum ne certăm civilizat pe steagul judeţului. Din steagul ăsta lipsesc trei-culorile naţionale româneşti, ceea ce, desigur, e condamnabil. Cum dracu’ să n-aibă secuii în steagul judeţului Covasna roş-galben-albastrul românesc?! Blasfemie! Dacă mai ţin eu bine minte, când cu bătălia pe reprezentările heraldice din stema judeţului românii îşi doreau o cruce ortodoxă, o biserică ortodoxă sau orice simbol creştin-ortodox românesc. Dacă mă uit acum la stema de pe steagul recent aprobat în şedinţa Consiliului Judeţean, nu văd nici o biserică sau alt simbol ortodox. E un braţ înarmat-împlătoşat, semn de forţă şi tradiţie războinică deloc specifice românilor, mai văd o semilună şi un soare. Deci n-avem tradiţii româneşti pe stemă.

De ce-am avea, atunci, cele trei culori ale drapelului nostru naţional pe steagul judeţului Covasna? Dorinţa consilierilor români, care s-au opus steagului judeţului în forma aprobată deja în 2007 de guvernul de atunci pentru că nu conţine tricolorul românesc, mi se pare excesivă. Cred că cei trei consilieri români şi-au creat un motiv pentru a nu vota acest steag. Nu c-ar fi contat numărul lor la vot, dar românii sunt sensibili la interpretările şi înţelesurile istoriei. Undeva, cineva (cred că ştiu şi cine...) va consemna ritos într-un Hronic care va măsura cu exactitate românismul şi patriotismul fiecăruia dintre noi: în luna iulie a anului 2015 d.H., trei consilieri români din Consiliul Judeţean Covasna s-au opus adoptării samavolnice a unui steag al judeţului fără nici o reprezentare naţională românească.

Şi cam atât. Bătălia pentru prezent e, de fapt, bătălia pentru Istoria prezentului. Dacă ne-am bate pentru ceea ce trăim, pentru viaţa noastră prezentă, eventual pentru viitorul copiilor şi nepoţilor noştri în spaţiul multietnic covăsnean, atunci ar trebui să luptăm pentru inimile noastre, pentru liniştea, bucuria şi pacea lor. Aşa că aş fi propus o inimă în loc de braţ înarmat pe stemă şi nişte culori calde, în ton cu inima, pe steag.

Ştiu, îmi veţi spune că avem deja o inimă pe stema judeţului. Avem, dar e o inimă străpunsă de-o sabie, acelaşi semn al luptei, al morţii, al suferinţei. Îmi veţi mai spune c-am îmbătrânit şi c-o dau la pace cu „duşmanii”, dar eu tot mai cred că suntem produsele inimilor noastre, deci o inimă ar trebui să ne străjuiască pe toţi de pe stema judeţului, nu un braţ înarmat înroşit de-o inimă străpunsă. Sigur, istoria asta cu steaguri, imnuri şi inimi nu ne măreşte nici lefurile, nici pensiile şi nu ne transformă peste noapte într-o comunitate care chiar contează, dar înţelegerea elementului viu dintr-o inimă ar însemna o umanizare a gestului politic şi a celor care-şi fac o religie din gesturile astea. Iar inima despre care vorbesc ar putea avea pe ea toate cele cinci culori pe care ne batem în vorbe, legi, simboluri şi lungimi.

Cât despre minţile noastre, acolo-i rost de unele constatări şi mai puţin vesele: minţile noastre sunt violate de „chirurgi” care-ţi umblă-n ele cu forcepsul, pretinzând că operaţia asta îţi salvează viaţa nu doar ţie, ci şi familiei tale şi urmaşilor urmaşilor tăi. Minţile noastre sunt asaltate de nevrednici şi farisei, de mitomani şi prefăcuţi, de manele şi inculţi, de proşti şi cleptomani, de şpăgari şi ticăloşi, de o liotă nesfârşită de mizerabili care se proclamă lideri şi făptuitori ai actelor de dreptate, de îmbuibaţi care-i satură pe săracii cu duhul.

Ne-au furat steaguri, imnuri, inimi, se pregătesc să ne fure şi minţile. Ne-au furat prea mulţi ani dintr-o prea scurtă viaţă, iar asaltul continuă. Nu ne mai dă nimeni viaţa înapoi, dar îmi pot dori o inimă în cinci culori pe-o banală stemă de pe-un banal steag, care nu va fi niciodată al meu şi nici al urmaşilor urmaşilor mei.