Nu am puterea să vorbesc sau să scriu despre „specimenul” Gigi Becali fără să mă apuce râsul. Dar e un râs nervos, pe care mi-l reprim repede pentru că dă în depresie. De care chiar n-am nevoie în primăvara asta bacoviană ca plumbul. Aşa că nici n-o să prea vorbesc despre fanfaronul Gigi, ci despre tarele Justiţiei româneşti, speriate sau cumpărate de oricine, oricând.

Care justiţie a legiferat, de curând, mita ca premiere. Adică trei judecători presupuşi deştepţi şi imparţiali au considerat că nu comiţi nicio fărădelege dacă te duci cu valiza plină cu aproape 2 milioane de euro la nişte fotbalişti, rugându-te de ei să-i ia ca „premiu” pentru o mobilizare totală (victorie, adică) în meciul cu rivala din clasament. Păi nu i-a dat omul ca să piardă ăia meciul, ci ca să-l câştige. Recte, nu se cheamă mită, ci premiu!

Sigur, pentru orice om normal o asemenea judecată strâmbă e pur şi simplu omenească. Nu te aştepţi la altceva de la Gigi Becali şi fraţii lui, de pildă. Dar te-ai fi aşteptat ca nişte judecători la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ăia pe care-i credem noi deasupra intereselor mărunte, politicii şi afacerilor, să gândească altfel decât un cioban ajuns miliardar peste noapte. Pentru că, dacă „premierea” încercată de Gigi Becali şi zădărnicită, fără talent şi profesionalism, de nişte procurori tâmpiţi (e plină ţara de ei, din păcate), este decretată de nişte judecători măsluiţi drept legală şi onestă, atunci înseamnă că oricine poate fi cumpărat. Diferă doar suma de bani. Adică se legiferează supremaţia mitei. Te duci la doctor, de pildă, şi-i pui 1000 de euro într-un buzunar pentru că aşa vrei tu să-l premiezi, că ţi-e simpatic şi te-a operat bine. E mită? Nu e, frate, e premiu! Păi n-a făcut Gigi Becali la fel? Există precedent, ce mama dracului vreţi de la mine?

E de-a dreptul periculos şi total neconfortabil să trăieşti într-o ţară în care cei care anchetează şi judecă sunt mai corupţi decât cei anchetaţi şi judecaţi. Justiţia exprimă starea de siguranţă şi de încredere în sistem în orice ţară normală. La noi, starea de siguranţă şi încredere în sistem este la pământ. Căutăm vinovaţii peste tot, iar când cineva îi arată cu degetul pe adevăraţii vinovaţi, pe cei care judecă strâmb şi părtinitor, atunci ne facem că nu auzim, nu vedem...

Românii s-au prins la schema asta şi acţionează în consecinţă, e un dezmăţ de fapte penale, de infracţiuni de tot soiul, de afaceri murdare şi curvăsării întru Hristos – ca să folosesc nişte termeni familiari bigotului fără nimic sfânt, Gigi Becali. Pentru că, iată, Jiji acţionează, făptuieşte, gândeşte, trăieşte în numele Domnului nostru Iisus Hristos, e cu numele Lui pe buze şi nu uită nici când fură, nici când înşală statul, nici când îşi înjură şi batjocoreşte semenii să-L pomenească. Spre deosebire de el, ceilalţi înşală, fură, ucid trupuri şi suflete fără să ia numele Domnului în deşert. Ceea ce, în opinia mea, e de preferat.

Nu ştiu dacă există vreun Hristos în Justiţia românească. Sper să fie măcar unul, de sămânţă, chiar dacă enunţul meu sună blasfemic. Dar există, cu siguranţă, destui Satani, ceea ce nu mai e o blasfemie, ci o realitate dramatică. O realitate care ne va îngropa, ca stat şi naţiune, dacă nu ne vom trezi la timp pentru a stârpi cohortele de corupţi şi nesimţiţi care adulmecă grămezile de euroi prin sediile Poliţiei, prin sălile tribunalelor, birourile procurorilor şi cabinetele bine păzite ale „oficialilor” din Ministerul Justiţiei. Adică pe toată filiera care presupune balanţa dreaptă a anchetei şi judecăţii omului de către om.

Deocamdată stăm şi privim, aiuriţi, cum îi împarte Gigi Becali pe justiţiarii români în Hristoşi şi Satani. Şi ne-apucă un râs nervos, care dă rapid în depresie...