Cine-i păzeşte pe deţinuţi când gardienii din închisori ies în stradă să-şi ceară nişte drepturi salariale – cum au făcut ieri, de pildă, circa 300 de gardieni sindicalişti?! Specialiştii în materie susţin că sistemul penitenciar românesc ar dispune de vreo 12.000 de gardieni pentru circa 45.000 de deţinuţi aflaţi în închisorile ţării. E mult, e puţin? Depinde din ce parte priveşti problema, la o socoteală simplistă revin 3-4 deţinuţi la un gardian, ceea ce pare a fi suficient. În realitate, se lucrează în schimburi, mai pleacă lumea în concedii, aşa că s-ar putea să se ajungă la 10 deţinuţi păziţi de un gardian. La fel de adevărat e că se găsesc destui „gardieni” printre deţinuţi, e vorba de oameni dispuşi să-şi „păzească” tovarăşii de celulă în schimbul unor avantaje deloc de neglijat, dar şi cu riscurile de rigoare. Oricum, sindicaliştii din faţa Ministerului Justiţiei au cerut şi deblocarea a 1.000 de posturi pentru gardieni.

Mie mi se pare, însă, că problema ar trebui să se pună altfel. De pildă, ce fac, cum se achită de sarcini, cât de mulţumiţi de munca lor sunt gardienii din închisori? Sunt ei nişte brute, cum îi prezintă cele mai multe filme americane pe gardienii din puşcăriile lor, sau sunt nişte papă-lapte dispuşi oricând să ia câţiva euroi ca să-i doteze cu telefon mobil, televizor şi alte marafeturi civilizatoare pe unii precum Becali sau Borcea?! Şi încă ceva: urmărim îndreptarea vinovatului, sau îl măcinăm încet ca să moară în anonimat şi mizerie?!

Sistemul penitenciar e drept şi nedrept în acelaşi timp şi niciodată n-o să ştim până unde-i bine şi corect, din punct de vedere uman, să mergem cu privaţiunile în închisori. E drept, pentru că trebuie să tragi dac-ai făcut o prostie pe care legea o condamnă. Nu-i drept, pentru că sistemul judiciar lasă întotdeauna portiţe preferenţiale pentru tot felul de favorizaţi ai sorţii, nu merg la închisoare doar vinovaţii, ci şi cei care, vorba preşedintelui Iohannis, au ghinion... Foarte puţini puşcăriaşi au tăria să recunoască o realitate neconvenabilă: da, sunt vinovat, ispăşesc... Cei mai mulţi se declară nevinovaţi şi ajung să creadă şi ei ce spun, chiar dacă sunt conştienţi că au furat, au omorât sau au traficat.

Pe de altă parte, cheltuielile pentru paza şi întreţinerea deţinuţilor sunt mult mai mari decât cele pentru întreţinerea copiilor sau bătrânilor bolnavi sau asistaţi social. Bugetul de stat dă mult mai mulţi bani pentru închisori decât pentru cămine de copii sau bătrâni, ceea ce mie, de pildă, nu mi se pare normal, chiar dacă ar fi de înţeles raţiunea nuanţării priorităţilor: Comisia Europeană ne obligă să plătim milioane de euro pentru prostul tratament aplicat deţinuţilor din puşcării, dar ne lasă-n pace, nu vede ce se-ntâmplă cu copiii şi bătrânii defavorizaţi sau bolnavi din cămine şi azile.

Nu ştiu de câţi gardieni e nevoie ca să păzească nişte deţinuţi, dar ştiu că aceşti gardieni sunt ca şi ceilalţi bugetari: au nevoie de lefuri cât mai mari, ca să nu mai fie corupţi. Aici au dreptate, adică doar înalţilor demnitari să li se tripleze leafa, de ce nu şi micilor gardieni?! La urma-urmei, un gardian care păzeşte 10 deţinuţi fioroşi într-o puşcărie sordidă ar trebui să aibă cel puţin salariul pe care îl are un funcţionar care stă degeaba la un minister cu „firmă” şi ministru prieten cu premierul.

Să explic puţintel şi titlul: când gardienii nu-s mulţumiţi de viaţa şi leafa şi munca lor, e bucurie printre deţinuţi, pentru că... se ivesc oportunităţi nebănuite din alte surse, care n-au nicio legătură cu legea şi regulamentele. Pentru un deţinut orice amănunt contează, viaţa lui în penitenciar este o suită nesfârşită de amănunte esenţiale, foarte greu de înţeles de către cei de din afara sistemului. Cât despre gardieni şi alţi funcţionari ai penitenciarelor, câştigurile lor sunt mult peste leafa medie, dar oricum sub importanţa şi valoarea socială a muncii prestate – cum suna o lozincă de pe vremea când premierul Petre Roman pregătea legea salarizării în funcţie de „competenţe”, lege care nu s-a aplicat niciodată.

Să ieşi în stradă pe soarele ăsta e în sine un act de curaj. Să primeşti nişte justificări tâmpite de la un ministru al Justiţiei fără altă competenţă decât gradul de rudenie cu premierul, este o posibilă minoră satisfacţie. Să-l faci pe ministrul ăsta incompetent să demisioneze, ăsta ar fi un act de dreptate. Dar nu de aici i se va trage lui Cazanciuc, omul e lipit de scaun mai rău decât ruda sa prin alianţă, premierul Ponta.