Ştim – sau nu ştim, poate doar îl bănuim pe Eminescu de naţionalism perfid – că de la Nistru pân’ la Tisa, tot românul plânsu-mi-s-a. Ştim, sau poate doar bănuim, că românii de dincolo de Prut ne sunt fraţi şi că Basarabia a fost, de câteva ori în istoria ei, românească. Dar a fost şi rusească, tot de câteva ori. Iar acum e o Republică Moldova independentă. Statul român a recunoscut această independenţă imediat ce ea s-a pronunţat la Chişinău.

A fost bine, a fost rău?! N-o să ştim niciodată, pentru că atunci erau alte date ale problemei. Acum... Ce se-ntâmplă acum e ceva ce dă peste cap multe raţionamente. Tot parcursul Republicii Moldova din 1990 încoace dă bătăi de cap guvernelor şi Puterii de la Bucureşti. De fapt, niciun preşedinte al României n-a ştiut ce să facă cu Moldova. Aşa, de dragul imaginii de „întregitori” de naţie, n-a fost o problemă pentru Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Năstase, Boc şi alţii ca ei să aştearnă poduri de flori şi lacrimi peste Prut. Mai greu a fost cu ajutorul concret, fie el şi în chestiuni care ţin de presă, cultură şi identitate românească. N-am reuşit în toţi aceşti ani să aflăm nici măcar noi, românii, ce ne dorim de la fraţii noştri moldoveni. N-am reuşit, de fapt, să aflăm un lucru esenţial: vrem, sau nu vrem să fim o Românie Mare?! Ne ajută, sau ne trage înapoi Republica Moldova cu toate frământările şi problemele ei?!

La Chişinău lumea a ieşit în stradă. Nu pentru unirea cu România, pentru că nu există în Moldova destui adepţi ai acestui curent, lipseşte „masa critică”. Moldovenii au ieşit în stradă ca să mai dea jos un Guvern abia încropit. Cei care au trecut la proteste violente în faţa Parlamentului sunt pro-ruşii, amestecaţi cu susţinătorii Platformei Dreptate şi Adevăr. Pro-ruşii sunt reprezentaţi de doi lideri care îşi iau instrucţiunile direct de la Moscova, Usatîi şi Dodon. Cei doi îndeamnă mulţimea să dea jos Guvernul. Ca să pună ce în loc? Nimeni nu ştie. Un guvern pro-rus, care va întoarce spatele Uniunii Europene? E şi asta o soluţie, dar oamenii ar trebui să-şi dea seama că asta e o mâţă-n sac al dracului de instabilă. Specialiştii spun că nici măcar ruşii nu-şi pot asuma, în acest moment, Republica Moldova. De Uniunea Europeană nici nu poate fi vorba, dacă nu se fac reformele esenţiale.

Ce face România pentru fraţii de peste Prut? Tace destul de mult, dar în final vorbeşte. S-au exprimat şi Guvernul, şi Preşedinţia. La unison, premierul şi preşedintele regretă mişcările de stradă şi sabotarea Guvernului, abia votat de o majoritate foarte greu realizată. Preşedintele Iohannis e şi mai clar: nimic nu se poate fără reforme. Cu alte cuvinte, nici sprijinul Europei, nici cel al României nu va veni dacă instituţiile Republicii Moldova nu vor începe să practice sportul preferat al moldovenilor: trânta. Dar nu aia de-l baţi măr pe vecin, ci trânta cu corupţia. Reformă fără luptă anticorupţie nu se poate. Ar fi făcut-o Guvernul lui Pavel Filip, omul controversatului Plahotniuc?! Greu de crezut.

Situaţia pare fără ieşire. Moldovenii nu mai respectă acum nicio lege, nicio personalitate, nicio grupare politică. E o fărâmiţare generală, iar cei care trag foloase sunt exact oamenii lui Plahotniuc şi ai „mafiei” moldoveneşti, pescuitori în ape tulburi. E mult mai uşor să te îmbogăţeşti şi să domini o ţară mereu răzvrătită, mereu nesigură, care nu ştie încotro s-o apuce. Preşedintele rus şi cei care susţin politica expansionistă a lui Vladimir Putin sunt interesaţi ca Moldova să fie instabilă, pentru că Europa nu va fi interesată niciodată de un stat în derivă. „Să fim noi, aici, independenţi, nu ne trebuie nici România, nici Europa, nici Rusia” – cred că aşa gândesc foarte mulţi moldoveni. Cât de mulţi? Nu prea se ştie, comentatorii avizaţi spun că cel puţin o treime. Ceea ce înseamnă aproape o majoritate, ţinând cont că pentru unirea cu România ar vota, acum, circa 23% din populaţia Moldovei – conform unui sondaj de dată recentă.

Dar problema mea e alta: ce ne aduce nouă, românilor, unirea cu Moldova? Ce le aduce lor, moldovenilor, unirea cu România? Mi-e frică să dau răspunsuri tranşante acestor două întrebări. Dacă lăsăm la o parte naţionalismul spumos, experienţa de până acum ne spune doar ce a făcut rău sau n-a făcut deloc România pentru Republica Moldova. Binele a fost prea puţin pentru a constitui un punct de reper solid.

Cam aici suntem. Aş putea spune că Republica Moldova este pentru România o experienţă ratată. N-am ştiu, n-am vrut, n-am putut să facem ce trebuia, când trebuia. Ca să fiu cinstit, nici măcar nu ştiu dacă-i rău sau e bine că n-am ştiut, n-am vrut sau n-am putut. E uşor să plângi pe umărul „fratelui” moldovean, e foarte greu, însă, să-l adăposteşti, să-i dai să mănânce şi să-i găseşti un loc de muncă. Pentru asta trebuie mult mai mult decât poduri de flori şi lacrimi, fie ele şi ale Poetului Naţional. Doar cu flori şi lacrimi riscăm să rămânem pe veci fraţi vitregi, cu nişte probleme etnice în plus.