Norocul românilor care nu cer nici măcar pomeni electorale nu se termină în „escu”. Adică nu se cheamă nici Constantinescu, nici Băsescu, în niciun caz Iliescu şi cu atât mai puţin Iohannis, care n-are nicio treabă cu frivola terminaţie dâmboviţeană. Norocul nostru – al României, adică, şi al naţiei române sănătoase şi demne – se cheamă Uniunea Europeană şi instituţiile ei. Fără presiunile UE, preşedintele Băsescu n-ar fi dat drumul marilor dosare de corupţie, n-ar fi încurajat procurorii să-şi facă meseria ignorând culoarea politică a infractorilor şi n-ar fi făcut din DNA cea mai respectată instituţie a statului român. Fără UE, Justiţia noastră ar fi rămas la cheremul unora ca Iliescu, Năstase, Constantinescu, Ciorbea, Ponta – oameni care, în cel mai bun caz, s-au mulţumit să astupe elegant gura magistraţilor, dacă nu cumva şi-au ieşit din pepeni şi au violat-o de-a dreptul pe doamna cu balanţa... Fără Curtea Europeană a Drepturilor Omului, peste dosarele mineriadei din 13-15 iunie 1990 s-ar fi aşezat, cuminte, colbul uituc al unei istorii manipulate. Fără CEDO, faptele petrecute cu aproape 26 de ani în urmă ar fi fost prescrise, pentru că instituţiile statului român au întotdeauna grijă să-şi apere oamenii reprezentativi... Ca să fim corecţi, să remarcăm prestaţia sisifică a Asociaţiei 21 Decembrie 1989 şi a reclamanţilor Teodor Mărieş, Anca Mocanu şi Marin Stoica în această materie. Cred că toţi merită recunoştinţa şi mulţumirile noastre, inclusiv a celor care au înţeles ceva mai târziu crima comisă de Ion Iliescu în iunie 1990 prin chemarea minerilor în Bucureşti.

Dar uite că există CEDO, care pe 14 septembrie 2014 a intervenit decisiv în procesul mineriadei, obligând România să continue investigaţiile în acest caz pentru a face dreptate victimelor represiunii securisto-muncitoreşti din acel iunie negru. Aşa că acum, împotriva voinţei unui tembel politic precum Marian Oprişan, important personaj pesedist de la Vrancea, ancheta în procesul Mineriadei din 1990 continuă prin punerea sub acuzare pentru „crime împotriva umanităţii” a fostului preşedinte Ion Iliescu şi a altor figuri politice implicate în represiunea minerească din acel moment: Virgil Măgureanu, Atanasie Stănculescu, Corneliu Diamandescu şi alţi câţiva. Au murit, atunci, patru oameni, alţi trei au fost răniţi prin împuşcare şi alte 1000 de persoane au fost bătute, rănite, închise în beciurile Poliţiei şi maltratate pentru că nu-l voiau pe Iliescu preşedinte şi nu-şi doreau reînvierea PCR sub sigla FSN.

„Dreptate, ochii plânşi cer să te vadă” este doar unul din textele scrise de tineri pe ziduri şi garduri în acele zile. După 26 de ani, sunt semne că s-ar putea ca dreptatea să se-arate şi pentru ochii plânşi ai victimelor mineriadei. Zic „s-ar putea” pentru că la noi nu se ştie niciodată ce mai născocesc politicienii, ce piedici mai pun, ce intervenţii mai fac. Uitaţi-vă la acest Oprişan de la Focşani şi cruciţi-vă! Omul ăsta, cirac al actualei conduceri pesediste, susţine în gura mare că în iunie 1990 a fost normal ca Poliţia să răspundă violenţei cu violenţă! Păi ce are comun Poliţia cu minerii, tovarăşu Oprişan?! Sau ştii mata că ăia nu erau mineri?! Şi dacă la violenţă e bine şi normal să răspunzi cu violenţă, atunci înseamnă că nici morţii Revoluţiei nu-ţi spun nimic, la urma-urmei miliţienii şi securiştii şi armata şi cine dracu’ a mai tras şi-a omorât atunci oameni nevinovaţi au făcut ce trebuiau să facă, nu?! Trist personaj, anacronic şi predispus la violenţe nu doar de limbaj. Unul ca ăsta e reprezentativ pentru PSD-ul anilor 2015. Dar câţi or fi ca el?!

Aşadar, Ion Iliescu şi vreo cinci miniştri implicaţi în represiunea din iunie 1990 vor fi chemaţi în instanţă pentru a explica împrejurările unor crime împotriva umanităţii. Acelaşi Iliescu şi alţii ca el ar putea fi chemaţi în instanţă şi pentru a ne spune cine-a tras în noi în zilele Revoluţiei din decembrie ’89. Nu ştiu câte zile mai are de trăit Ion Iliescu, nu-i doresc răul suprem oricât rău ne-a făcut el nouă, dar am sentimentul că pentru Iliescu „răul suprem” n-ar fi moartea, ci nişte ani de închisoare şi batjocură. Oricum o iei, e un sfârşit trist, dar meritat de omul care a făcut din România un stat nefrecventabil pentru mulţi ani de zile.

O tânără jurnalistă de la un post TV respectabil, unul din puţinele de altfel, îl întreabă ieri pe Marian Munteanu dacă a fost şi el, cumva, printre manifestanţii din 13-15 iunie 1990 din Piaţa Universităţii! Aş chema-o pe prea tânăra neştiutoare să vadă semnele timpului: şi-acum stau scrise, pe-un zid al unei case din Sf. Gheorghe, cele câteva cuvinte pe care în Bucureşti şi marile oraşe le vedeai scrijelite la tot pasul: „Marian Munteanu liber”. Sau „Libertate pentru Marian Munteanu”. Ca să vezi cât de repede trece timpul şi ce înseamnă o generaţie neinformată...