Să întreb, sau să explic? O să încerc ambele variante. Am mai scris, am mai vorbit cu voi despre mândria sau ruşinea de a fi român (mă înţeleg cu cititorii mei fără să reacţionez imediat la comentariile lor pe facebook sau pe site-ul covasnamedia.ro). Acum simt nevoia să apelez la concluziile unui studiu pe această temă realizat de Extensia Babeş-Bolyai din Sf. Gheorghe.

Un studiu care ne spune scurt şi cuprinzător: 23% dintre cei care au răspuns întrebărilor (au fost chestionate 798 de persoane cu vârste între 18 şi 35 de an, foarte inspirată ideea) au susţinut că nu se simt deloc mândri că sunt români, în vreme ce 43% dintre ei nu erau prea mândri, abia 7% simţindu-se foarte mândri. E necesar să spunem şi că 72% dintre respondenţi sunt maghiari şi 26% români.

Rezultatele studiului nu surprind, dar provoacă. Mă şi întreb ce-ar fi răspuns băieţii mei, care se înscriu în categoria respectivă de vârstă, la întrebarea asta profundă... Nici nu vreau să mă gândesc, băieţii mei fiind, ca şi mine de altfel, puţintel atipici în materie de naţionalism, religie şi alte marafeturi cu iz patriotard. Să trecem, deci, şi să vedem ce argumente au unii şi alţii şi, mai ales, să vedem de unde pleacă şi unde ajunge sentimentul de mândrie la români.

Dacă vi se par mulţi cei 23% care nu-s deloc mândri că sunt români, atunci înseamnă că nu v-am spus un lucru: 8% dintre cei cărora le e ruşine că-s români sunt etnici români! Asta înseamnă că vreo 70 de tineri români sadea din cei 798 chestionaţi se ruşinează cu etnia lor. Mie mi se pare mult, chiar şi în comparaţie cu cei 29% dintre tinerii etnici maghiari care nu suportă nici măcar gândul că sunt cetăţeni români – lucru care nu-i poate surprinde decât pe visători. Ar mai fi ceva interesant: 3% dintre etnicii maghiari chestionaţi sunt „foarte mândri” că sunt cetăţeni români! În aceeaşi situaţie se află 17% dintre tinerii etnici români. Mie cei 3% mi se par mult mai mulţi decât ceilalţi 17%...

De unde pornim şi cu ce ne mândrim când afirmăm că suntem mândri de naţionalitatea noastră? Mie mi se pare că ne raportăm prea mult la efemer şi prea puţin la clasic, la ceea ce rezistă. E de înţeles să nu fii mândru că eşti contemporan cu persoane politice precum majoritatea celor care formează clasa politică românească de la 1944 încoace. Dar mândria de a fi român nu se raportează la clasa politică. În orice caz, nu doar la clasa politică. Elementele de bază ale acestei mândrii ar trebui să fie, în opinia mea, clasicii: nu ne mândrim cu Mihai Viteazul, cu întemeietorii naţiunii române, cu Al. I. Cuza, cu paşoptiştii, cu toţi cei care au ridicat neamul ăsta, într-o formă sau alta, din ţărână spre lumină?! Sigur că ne mândrim, aşa cum ne mândrim cu clasicii literaturii române, cu compozitori şi artişti români celebri. Măscăricii care ne reprezintă politic de vreo 70 de ani încoace sunt nişte efemeride la scara istoriei românilor. Sigur, ne-au făcut şi ne fac încă mult rău, dar nu ne pot înrăi într-atâta încât să ne fie ruşine că suntem cetăţenii aceluiaşi neam. Pentru că, la o adică, dacă nu ne-am putea despărţi de politic, am avea şi aici unele, e drept extrem de puţine, motive de mândrie. Eu, de pildă, sunt mândru că poporul meu, excesiv de ortodox, a reuşit să aleagă cu o majoritate zdrobitoare un preşedinte protestant. Şi voi fi la fel de mândru când acest popor şi Justiţia lui îl vor înlătura din fruntea guvernului pe unul ca Victor Ponta. Sunt două victorii minore, veţi zice, şi veţi avea dreptate. Dar altele nu prea avem...

E greu să trăieşti, ca român, doar cu gândul la Cuza, Bălcescu, Eminescu şi să nu-i vezi pe Iliescu, Năstase, Ponta şi ciurucurile aferente. Ca etnic maghiar, trebuie să recunosc, e şi mai greu. Ce nu trebuie, însă, să uite tinerii maghiari e că, dac-o dăm doar pe politică, atunci vom ajunge să introducem în ecuaţia mândriei naţionale şi partidele, ceea ce mi se pare o blasfemie: ce-are a face, de pildă, UDMR cu mândria maghiarilor de a fi români?! Clasa politică ne face de râs şi în ţară, şi în afară, dar prestaţia acestor efemeri nu merită să pleci capul şi să te ascunzi, ruşinat că eşti român contemporan cu Ponta!

E greu să trăieşti, ca român, cu imaginea înnegrită cu tuşe groase de ţiganii „romi” care ne fac de râs în Europa şi în lume. Mulţi dintre românii de peste hotare nu recunosc că-s români, de teamă să nu fie asociaţi cu fărădelegile şi lipsa de civilizaţie a ţiganilor proveniţi din România. Asta, însă, este o problemă pe care statul român n-o va putea rezolva niciodată, aşa că... vom lupta mult şi bine cu prejudecăţile sau realităţile care nu ne convin şi care nu reprezintă cu adevărat naţiunea română.

Apropo de soluţii şi prejudecăţi, dragoste cu forţa nu se poate, nu? Maghiarii care nu-s mândri că sunt români au motivele lor şi pot fi foarte uşor înţeleşi. Dacă pe ei putem, cel puţin metaforic, să-i trimitem la origini, adică în pusta maghiară, ce ne facem cu cei 8% dintre românii-români cărora le e ruşine că-s români?! Pe ăştia unde-i mai trimitem?! Soluţia nu pare a fi plecarea unora sau altora acolo unde le place, ci schimbarea la faţă şi la mentalitate atât a românilor, cât şi a maghiarilor.

„E greu să fii mândru că eşti român atunci când ai probleme în a-ţi dezvolta identitatea naţională” – sună bine, nu? Parc-aş fi spus-o eu, sau oricare dintre etnicii români pe cale de a-şi pierde identitatea naţională în Ţinutul Secuiesc. Dar n-am spus-o nici eu, nici vreun alt român adânc cugetător. A spus-o însuşi primarul nostru, Antal Árpád. Doar că el se referea la maghiari. Ca să vedeţi ce mult semănăm şi cât de puţin ne cunoaştem unii pe alţii... Suntem, de fapt, cu toţii nişte cetăţeni cu mari probleme identitare.