Ieri a fost zi de doliu naţional în România, în memoria oamenilor morţi în atentatele teroriste din Bruxelles. Ne vom obişnui, probabil, cu zilele de doliu european. Nu ne vor afecta în mod direct, vor fi mereu un exerciţiu de empatie, drept pentru care la un moment dat nici nu vom mai tresări. Instinctul de conservare ne va menţine într-o nesimţire biruitoare. Vom câştiga mereu câtă vreme nu ni se va întâmpla nouă, aici, în România noastră bucolică.

Gabriel Liiceanu spune că europenii se vor obişnui cu crima aşa cum s-au obişnuit cu tot ce le face acum viaţa frumoasă şi comodă. Asta e soarta oamenilor, să se obişnuiască cu absolut orice – rău sau bun, nu mai contează. Ambasadele şi consulatele au porţile deschise, te aşteaptă să semnezi în cartea de condoleanţe, ziariştii stau pe-afară şi te filmează, mai zici o vorbă-două simţite, cartea se închide... Au mai murit câţiva pe altarul crimei religioase.

România se joacă, însă, cu focul. Nu suntem o ţară interesantă nici măcar pentru teroriştii fanatizaţi de Islam, nu ne bagă nimeni în seamă. Motiv pentru care un fost prim-ministru, acum şef la Senat, îşi permite să clănţăne vorbe goale despre meandrele unei democraţii din care el personal nu pricepe nimic. În mintea lui săracă, n-avem nevoie de SRI pentru interceptări în dosare de mare corupţie (întotdeauna conexe siguranţei naţionale, trebuie să fii ori prost, ori ticălos ca să nu vezi lucrul ăsta), ci de o nouă instituţie, o Autoritate care să se ocupe de interceptări sub tutela Parlamentului. N-ai nevoie decât de-un sfert de creier ca să înţelegi ce-şi doreşte omul: eliminarea SRI din ecuaţia instituţiilor de forţă responsabile cu marea corupţie şi aservirea DNA. Teroriştii n-au lovit încă la noi, deci putem spune că nici nu există. Oricum, importantă acum este siguranţa preţioşilor noştri aleşi, a celor care îşi aşteaptă rândul la încătuşare. Parlamentul pentru ei există, nu pentru ţară şi popor...

Trebuie să recunosc că de data asta mi-a plăcut Liviu Dragnea; preşedintele PSD l-a plesnit direct peste faţă pe Tăriceanu, spunând că problema interceptărilor SRI e mult prea serioasă în actualul context european ca să-şi poată permite cineva s-o minimalizeze, s-o escamoteze, s-o bage sub preş. Aluzia la şeful Senatului e evidentă – Tăriceanu tocmai se pregătea să respingă Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului, care permite continuarea fără nicio pauză a acestor interceptări. Să sperăm că vorbele lui Dragnea se vor materializa în votarea acestei Ordonanţe atât de criticate de mafioţii din majoritatea parlamentară, speriaţi de puterea pe care a căpătat-o „binomul” SRI-DNA.

Ştiu oameni şi partide care au sărit în sus de bucurie la decizia CCR privind neconstituţionalitatea interceptărilor SRI în unele dosare de corupţie şi terorism. Ştiu şi câte speranţe şi-au pus în sprijinul generos oferit condiţionat de preşedintele Senatului. Le ştiţi şi dvs. Impresia mea este că Ordonanţa d-nei Prună, dar şi atentatele de la Bruxelles le-au mai temperat explozia de entuziasm. Cu siguranţă, judecătorii se vor gândi de două ori înainte de a hotărî că interceptările în dosare de terorism sau mare corupţie (unele cu rădăcini chiar în judeţul nostru) contravin Legii fundamentale şi nu pot fi folosite de acuzare.

Revenind la obişnuinţa care creează organul, ar fi de remarcat tristeţea unei lumi obligate să se obişnuiască cu terorismul şi crima; o lume înfricoşată, pierdută undeva într-un spaţiu neprimitor, ca într-un film în care Statuia Libertăţii atârnă cu capul în jos, iar maimuţele conduc ostilităţile pe o planetă care o ia de la început. Până atunci, însă, ar mai fi nişte ani de trăit, iar reacţiile politicienilor noştri la provocările teroriste nu ne pot lăsa indiferenţi. Dimpotrivă, reacţiile astea îi dezbracă de caracter, arătându-le adevărata faţă, adevăratele preocupări şi tainicele credinţe. Cu toate astea nu ne vom obişnui niciodată, pentru că asta ar însemna moartea lentă a tuturor speranţelor noastre. Iar dacă mor speranţele, murim şi noi.