Balaurul lovit cu suliţa de Sfântul Gheorghe strică relaţiile interetnice în Covasna. N-ar fi prima dată când o face, statuia contorsionată din faţa magazinului Şugaş oripilează şi acum, unii l-au numit pe balaur „Şuşu”, un nume perfect pentru un căţel. Acum, însă, e vorba de alt balaur, unul verde şi excesiv de înalt, şi altă statuie, cea a lui Mihai Viteazul. Bun prieten, se ştie, cu secuii. Atât de bun, încât acum vreo 30 de ani i-au pus o bombă între picioarele din spate ale calului. Care a şi explodat, omorând un copil aflat întâmplător prin preajmă. Primul terorist din istoria comunistă a Secuimii n-a fost niciodată găsit, dacă nu cumva Securitatea l-a aflat dar n-a dorit să-i dezvăluie identitatea...

Episodul de atunci vorbeşte despre puterea simbolurilor. Şi Balaurul, sub orice înfăţişare, şi statuia Viteazului sunt simboluri la care maghiarii şi românii ţin. Pentru care sunt în stare să se certe, să se bată şi, cum spuneam, să se omoare. Acum bătălia se poartă cu vorbe, nu cu bombe, ceea ce e foarte bine, se mai disipează nişte tensiuni acumulabile indiferent cum ne-am purta şi ce-am face. Asta-i soarta noastră, trăind împreună, împărţind acelaşi „spaţiu vital” şi interese atât de diferite, e fatal să ajungem la disensiuni şi tensiuni.

Important, însă, e să gândim şi cu capul, nu doar cu inima structurată în cinci culori imposibil de combinat. Dacă gândim cu capul, ne dăm seama că proiectul de modernizare a centrului oraşului promovat de primarul Antal Árpád, proiect votat de TOŢI consilierii municipali, deci şi de consilierii români din acest Consiliu, nu este unul creat cu premeditare pentru a tensiona şi mai mult relaţia româno-maghiară din Sf. Gheorghe. Trăiesc cu speranţa naivă că nu în acest scop a fost gândit şi oferit judecăţii publicului. Aici, însă, intervine veşnica problemă a lipsei de comunicare, valabilă şi la autorităţile de etnie maghiară, ca şi la cele de etnie română. Nici unele, nici altele n-au treabă cu publicul, cu oamenii pentru care lucrează, în slujba cărora au jurat să acţioneze „aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Proiectul a fost expus în presa de limbă română, bănuiesc că şi în cea de limbă maghiară, nu ştiu ce părere au maghiarii despre el, dar românii nu s-au manifestat până când nu i-a durut... Ca la „medicul” de maşini, ori la cel de inimă, te duci doar când maşinăria are o problemă. În cazul „Balaurul şi Statuia”, problema a apărut doar după aprobarea proiectului cu pricina în Consiliul municipal. Primarul n-a fost interesat de reacţia şi observaţiile românilor din oraş, pentru că bănuia care vor fi acelea. A preferat, prin urmare, „calea tăcută”, n-a dorit o expunere mediatică pe măsura problemelor pe care bănuia că le va crea acest proiect. O preferinţă blamabilă, dar atât de generalizată la clasa politică românească, încât a devenit loc comun. Ca să fiu, ca de obicei, sincer cu dvs. trebuie să mărturisesc că nici mie nu mi s-a părut suspect proiectul. Cred că nici nu i-am acordat prea mare importanţă, pentru că altele mi se par priorităţile în materie de bună şi armonioasă guvernare locală. Spre deosebire, probabil, de unii dintre cititorii ziarului, eu nu privesc proiectul ăsta cu ochii „naţionalistului” român căruia i se obturează statuia gloriosului Mihai.

Nu cred că trebuie să etnicizăm totul, are dreptate primarul Antal. Numai că primii care o fac sunt chiar dumnealui şi consiliul pe care îl domină reprezentanţii etniei maghiare... Şi o fac nu de azi-de ieri, ci de-alaltăieri şi răsalaltăieri, dacă ne gândim, de pildă, la obturarea Catedralei ortodoxe din centrul municipiului. Nici măcar atunci, când ne dictatoriza pe toţi Ceauşescu – şi mai ales pe maghiari, nu?! –, n-au reuşit românii să impună scoaterea din anonimat a unui simbol naţional preţios, ce pretenţie să mai ai acum, când e vorba de modernizarea centrului unui oraş aflat în suferinţă pentru toată lumea?! Sigur, greşesc cei care pun obturarea Catedralei tot pe seama etnicilor maghiari, autorităţile locale de atunci n-au făcut decât să sprijine cu determinare o politică antireligioasă a regimului Ceauşescu. Rezultatul este, însă, acelaşi: după 25 de ani de democraţie, Catedrala ortodoxă rămâne înconjurată de „ziduri” etnice. Faptul că grupul statuar Mihai Viteazul ar putea fi obturat de un balaur-verde colină mi se pare aproape irelevant faţă de zidul amorf care ascunde Catedrala.

Simt nevoia să vă reamintesc episodul dramatic trăit pe viu în 1984, când bomba pusă între picioarele calului pe care se află Mihai Viteazul ar fi putut spulbera nu doar grupul statuar. Mă aflam în faţa hotelului Bodoc, am ajuns la locul faptei în mai puţin de cinci minute. Nu vreau să vă spun ce-am văzut acolo... Au trecut de-atunci fix 31 de ani şi „bombele” au devenit mai subtile, învăluite în ceaţă democratică densă: creadă fiecare ce vrea, noi facem cum vrea majoritatea! Asta e, oamenii şi metodele de manipulare a mulţimilor s-au schimbat, ceea ce nu e neapărat rău. Depinde doar cum gândeşti şi de ce parte a baricadei eşti... Pentru românii din Covasna nu există, din păcate, o parte câştigătoare a baricadei, iar asta ţine tot de majoritate.