Scăpăm, se pare, de un morman de pământ care trebuia să se înalţe exact atâta cât trebuia ca să imite un balaur. Alt balaur din Sfântu Gheorghe. Al treilea pe vreo 200 de metri. Problema cu ăsta care personifica un „balaur pietrificat” chiar în faţa Prefecturii este că avea un rol dublu: acela de personaj malefic răpus de patronul oraşului, cu suliţa lui teribilă, dar şi de „graniţă” între oraşul nou, comunist, de la deal de parc şi oraşul vechi, ăla cinstit, burghez şi corect, de la vale de Prefectură şi parc.

Nou şi vechi, problemă de când lumea, încă nerezolvată în România. Nici nu ştii cine pe cine şi de ce desparte. Prefectura s-a prins că-i ceva în neregulă cu dâmbul ăla de pământ înalt cât statuia lui Mihai Viteazul şi-a făcut plângere în instanţă împotriva Consiliului Local Sfântu Gheorghe. Mişcare corectă, de efect: onoratul Consiliu Local nu va avea un al treilea balaur, pietrificat, plasat aiurea, de dragul lui Mihai Viteazul... Prefectura a cerut Inspectoratului de Stat în Construcţii să radă movila de pământ din faţa instituţiei, întrucât lucrările de reamenajare a Pieţei centrale a oraşului s-au cam terminat. Iar Piaţa chiar arată foarte bine, lucru remarcat atât de localnici, cât şi de turişti. Evident, balaurul pietrificat pe 5 metri înălţime se potrivea acolo ca nuca în perete.

De lipsa balaurului se vor plânge doar cei care i-ar fi vrut „acoperiţi” cumva, chiar dacă numai dintr-o parte, pe Mihai Viteazul şi oştenii lui, printre care şi-un secui. La aceşti iubitori de balauri şi dragoni-simbol contra altor simboluri, naţionale, acţionează alţi balauri; ăia care nu permit unei etnii minoritare local afişarea unui simbol naţional. Ăia care dau jos şi rup drapelul naţional românesc pentru că nu-i roşu-alb-verde. E vorba de balaurul din ei, un monstru care ne otrăveşte pe toţi, întârziind o reconciliere etnică româno-maghiară pe care mulţi au sperat-o în zilele Revoluţiei.

Deci nu de balaurul răpus de Sfântul Gheorghe e vorba, ci de alţi balauri, ăia din noi. Sunt curios cum va arăta acţiunea ISC, chemat să elibereze spaţiul din faţa Prefecturii de dâmbul de pământ şi pietre. Câţi plătitori de impozite pe plan local se vor lega cu lanţuri în jurul dâmbului, refuzând să accepte că balaurul acela e o fantasmă a unor minţi radicalizate etnic? Câtă vreme ne vom mai bate pe simboluri etnico-naţionale, refuzând să înţelegem că soluţia convieţuirii nu asta este?!

E o întrebare la care eu nu am un răspuns. Cu siguranţă, însă, liderii unor partide politice puternic majoritare în zonă muncesc din greu pentru a ne oferi măcar o variantă de răspuns, dacă nu unul care să-i mulţumească pe toţi cei care trăiesc în mica dar complexa lume din Covasna. Eu unul am tot mai des senzaţia că lumea covăsneană seamănă picătură cu aia din basmul „un ochi râde, altul plânge”. Românii şi maghiarii-secuii sunt ochii aceleiaşi feţe, numită România. Pe faţa asta, când „ochiul” maghiar râde, obligatoriu „ochiul” românesc plânge. Şi invers. Niciodată nu râd şi nu plâng amândoi ochii deodată. Asta spune multe despre cât de complicată devine viaţa când plângi şi râzi în acelaşi timp...