Nu-mi este foarte clar ce fel de stat laic este România. Se spune că lipsa de credinţă poate distruge, dar încet-încet slujitorii bisericii adeveresc, fără să-şi dea seama, că nici prea multă credinţă nu-i bună. Şi nu-i bună mai ales când e impusă, sub o formă sau alta. Nu la orele de religie mă refer, chiar dacă subiectul este întotdeauna interesant şi controversat, ci la construcţia de biserici.

Se construieşte cu banii noştri (şi cei de la bugetul statului, şi cei de la bugetul BOR tot banii românilor se cheamă) un colos de Catedrală, numită pompos Catedrala Mântuirii Neamului. Asta vrea să spună că după ce va fi gata construcţia cu pricina, neamul românesc se va mântui rapid, fără dureri şi fără bătăi de cap, ceea ce, desigur, ne dorim cu toţii. Îndemnaţi fiind să credem şi să nu cercetăm, nici nu va mai conta risipa banului public, pentru că orice e permis când vorbim de mântuirea Neamului. După cum nu contează nici dimensiunile faraonice ale Catedralei, făcută parcă anume pentru a adăposti noianul de păcate al unui popor lipsit de credinţă, nevrednic şi nesupus legilor bisericeşti. Ceea ce românii nu sunt, dimpotrivă, peste tot citim şi auzim că românii s-au născut creştini. Şi ortodocşi, cei mai mulţi dintre ei. De ce atâta cheltuială, atunci? Pentru satisfacerea căror orgolii? Că de modestia şi umilinţa pe care biserica ortodoxă ar trebui să le promoveze, nici nu poate fi vorba. Uitaţi-vă la acoperişurile poleite cu foiţă de aur ale unor biserici din cartiere pline de săraci şi vă lămuriţi singuri cine pe cine umileşte.

Pe de altă parte, ce să vezi, la moldovenii mei din Piatra Neamţ e supărare mare între Mitropolia Moldovei, sprijinită de Primărie, şi credincioşii din localitate. Pe scurt, istoria este următoarea: Mitropolia a vrut să mai construiască o biserică taman între nişte blocuri înghesuite. Oamenii s-au opus, n-au semnat petiţia Primăriei, cerând ca pe locul respectiv să fie construit un loc de joacă pentru copii. Edilii au forţat logica şi bunul simţ comun, replicând năucitor: solul nu rezistă construirii unui loc de joacă. Oameni cu frică de Dumnezeu, dar nu de preoţi şi autorităţi, moldovenii s-au întrebat cum ar rezista oare pe respectivul sol o biserică? Normal, au refuzat în continuare să fie de acord cu construcţia bisericii pe solul acela nesigur, ceea ce i-a înfuriat rău de tot pe mai-marii de la Mitropolia Moldovei. Care au hotărât să-i dea în judecată pe creştinii din cartier, în speranţa că nişte judecători atinşi de aripa sfinţeniei cu orice preţ îi vor obliga cumva pe oameni să-şi dea consimţământul. Altfel spus, ca pe vremea lui Vodă Lăpuşneanu: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!”. Nu ştie nimeni ce vor hotărî judecătorii, oameni şi ei, dar e posibil să asistăm la o repetare a episodului cu gazele de şist de la Pungeşti: biserici construite cu jandarmii în rol de îngeri păzitori.

Între timp, la o bisericuţă ortodoxă din Sf. Gheorghe s-au pus la dispoziţia credincioşilor trei butoaie dintr-un plastic alb-murdar, pline cu apă în care pluteşte sfântul busuioc. Pe cele trei butoaie scrie „Farmece”, „Beţie” şi „Boală”. Era prima oară când vedeam aşa ceva în incinta unei biserici, aşa că am întrebat un om de prin partea locului ce semnificaţie au butoaiele şi inscripţiile. Şugubăţ, omul mi-a spus că vin mulţi oameni suferinzi la biserica respectivă, unii chiar din locuri mai îndepărtate, iar consumul apei sfinţite cu rugăciuni şi busuioc îi ajută să scape de cele trei probleme. Foarte posibil, apa ajută într-adevăr şi la beţie, şi la boală. De farmece nu ştiam că poţi scăpa tot cu ajutorul apei, dar ce nu se poate când e vorba de busuioc?! Să mai zică cineva că biserica nu are un puternic caracter social, că nu drege busuiocul lucrând pentru sănătatea sufletului şi trupului omului amărât.

Mă gândesc cu speranţă şi încredere ce rezervoare uriaşe cu apă sfinţită se vor instala în viitoarea Catedrală a Mântuirii Neamului, urmând pilda modestei bisericuţe din Sf. Gheorghe. Este foarte posibil ca prea înalţii slujitori ai Bisericii să descopere şi alte boli ale făpturii omeneşti tratabile cu apă sfinţită, cum ar fi „Lăcomia”, „Hoţia”, „Înfumurarea”, „Aroganţa”, „Prostia”. Să vezi atunci cozi şi lume amărâtă mergând în genunchi la apa sfinţită... Abia atunci s-ar putea vorbi despre români ca despre un popor binecuvântat, sănătos la trup şi la suflet. Poate şi la cap...