Încă o dată ţara se rupe, iar autorităţilor li se rupe. O prăpastie adâncă se cască între cei care vor „free Gică” şi „free Gigi” şi restul naţiei, care nu-i vor pe ăştia doi liberi. Nu ne-ajungeau băsiştii şi antibăsiştii, pro şi contra Antena3, pro şi contra Catedrala Mântuirii Neamului şi cine ştie câte alte motive de divorţ prăpăstios în interiorul naţiei, ne-am pricopsit cu încă unul: pro şi contra graţierii fostului fotbalist Gheorghe Popescu.

N-ar fi fost o problemă graţierea asta – nici n-am fi băgat-o în seamă, mii de infractori aşteaptă bunăvoinţa prezidenţială – dacă n-ar fi fost politizată până când am simţit că mi se face rău. Tot felul de adormiţi care îşi văd electoratul o dată pe lună (şi-atunci fără să le poată spune niciun cuvânt credibil), tot soiul de populişti dezmăţaţi care n-au nimic altceva în cap în afara procentelor din sondajele de opinie, precum şi o mulţime de ziarişti în criză de cititori se întrec acum în a intra în graţiile publicului microbist pe uşa din dos a penitenciarului în care stă pe gânduri Gică Popescu, stea între stele, oltean între olteni, unul din nemuritorii „generaţiei de aur” a fotbalului românesc. Toţi ipochimenii ăştia, în frunte cu Zgonea, Antonescu, Ponta, miniştri, deputaţi, senatori, gazetari fără obiectul muncii se dau de ceasul morţii să-l scoată din puşcărie pe Gică Popescu apelând la mărinimia preşedintelui Traian Băsescu.

Unul dintre cele mai des invocate motive în susţinerea graţierii fotbalistului este că i s-a cântat Imnul şi ne-a umplut de sentimente patriotice la nişte meciuri ale Naţionalei României. Ca şi cum, dacă ai apucat să asculţi o dată Imnul pe un stadion, într-o competiţie sportivă, după aceea poţi face orice te taie capul: să furi, să înşeli, să baţi, să omori – fără ca Justiţia să mai aibă dreptul să intervină. „Mi s-a cântat Imnul” ar trebui să ţină loc de examen, de concurs, de CV, de creier, inimă, raţiune şi logică, de oricare altă calitate care în mod obişnuit este necesară unuia care vrea să ardă etapele şi să ajungă sus de tot uitând că jos, la bază, e tristeţe mare. În opinia lor, refrenul de mai sus ar trebui să înlocuiască articolul de lege care îi face pe oameni să-şi cenzureze instinctele primare: „Nimeni nu este mai presus de lege”.

De fapt, despre asta e vorba: dacă se face atâta caz pentru graţierea unuia căruia „i s-a cântat imnul” pe nişte stadioane de fotbal, ce facem cu parlamentarii hoţi, cu demnitarii potlogari, cu toţi politicienii şi rudele acestora care s-au îmbogăţit furând statul român, adică furându-ne pe noi toţi prin evaziune fiscală şi înşelătorii grosolane? Îi graţiem şi pe ei, sau mai bine dăm o lege (se lucrează la ea, parlamentarii Puterii se străduie să scoată o lege a amnistiei şi graţierii de care să profite demnitarii borfaşi) care să-i scoată din puşcării şi să-i redea familiilor prea-îndurerate. Ce mare lucru?! Că doar n-au omorât pe nimeni, au greşit şi ei, n-o să le luăm capul pentru câteva sute de mii sau milioane de euro furaţi din banul public.

Minciuna şi hoţia n-au fost decât pentru scurte perioade de timp păcate capitale la români. Am trăit sute de ani oploşind sau chiar încurajând proastele obiceiuri balcanice. Ne e greu acum să trecem la alt tip de civilizaţie, să uităm că „se poate şi-aşa”. Ne e greu, dar suntem obligaţi s-o facem. Ne obligă chiar statutul de stat membru al Uniunii Europene, pe care, într-un moment de inconştienţă fudulă, ni l-am permis. Că dacă n-ar fi constrângerile, monitorizarea şi ameninţările UE, fiţi siguri că nimic n-ar fi...

Să-l graţiem, deci, pe Gică Popescu. Pentru că-i om şi el şi a fost un mare fotbalist şi i s-a cântat Imnul, nicicum pentru că am fi creştini pur-sânge şi ne-ar călăuzi mila şi compasiunea pentru aproapele căzut în greşeală. Aş putea înţelege tipul ăsta de a raţiona dacă preoţii ar propune, de pildă, graţierea unei femei cu trei copii care a furat, de foame, o găină din coteţul vecinului. Dar cine ar băga de seamă un asemenea demers? Câte televiziuni şi ziare l-ar face cunoscut, câţi oameni de bine s-ar bate să strângă semnături pentru a le trimite la Cotroceni? S-ar mai afla în treabă pastorul Gâdea şi înţelepţii neamului de la Antena3? Cu siguranţă nu. Ar mai găsi Ponta prilejul să se bată cu procurorii vânduţi lui Băsescu? Iarăşi nu.

Iată cum doar de un populism deşănţat e vorba şi de nimic altceva. Abia când am citit că Gică Popescu, într-un acces de demnitate, a declarat că nu va semna cererea de graţiere pe care o vor face avocaţii în numele lui, abia atunci mi-am dat seama că omul ăsta nu ceruse, de fapt, să fie graţiat. Nu scrisese, precum mama lui Becali, scrisori disperate preşedintelui Băsescu. Gică Popescu s-a comportat demn, recunoscându-şi faptele şi acceptând că trebuie să ispăşească pedeapsa dată de judecători.

Ceea ce Ponta şi Zgonea n-au făcut. Dimpotrivă, ei şi mulţi alţii ca ei, oameni cu funcţii de conducere în statul român, au ignorat şi de această dată o hotărâre a Justiţiei, considerând că sentinţele unor judecători sunt facultative, ele putând fi „întoarse” printr-o suspectă mărinimie prezidenţială. Ce-ar mai conta că vorbele „nimeni nu este mai presus de lege” ar deveni mai degrabă un epitaf pe mormântul Justiţiei româneşti? Încă unul, lângă atâtea altele.

Nimic nu mai contează pentru aceşti oameni când e vorba de nişte voturi, de manipularea miilor de microbişti care îl vor înjura şi-l vor scuipa pe Băsescu pentru că a refuzat să-l graţieze pe Popescu. Calcul electoral simplu, cinic, probabil eficient. La urma-urmei, întreaga noastră existenţă se bazează pe asemenea calcule electorale cinice.

Drept pentru care am stat şi m-am gândit că, de fapt, noi toţi trăim într-un fel de puşcărie mai mare, în nesiguranţă şi frică, ispăşind vina de a ne fi ales nişte conducători şmecheri, insensibili şi nesimţitori. Prin urmare, pentru a trăi o viaţă normală într-o societate normală ar trebui să cerem cu toţii să fim graţiaţi. Întrebarea e cui să adresezi cererea asta colectivă de graţiere în numele poporului român? Că Traian Băsescu, chiar certat cu actuala Putere, nu este decât încă o piesă din complexul angrenaj al sistemului ticăloşit. Şi-apoi, unde să plecăm din ţara asta frumoasă, ea ce cusur are? Să vedem, poate găsim un răspuns până la toamnă, unul care să ne facă să rămânem.