Se apropie 14 februarie, Ziua Îndrăgostiților, iar odată cu ea revin și binecunoscutele tabere de opinii. Unii evită inimioarele și declarațiile siropoase ca pe o obligație incomodă, alții caută febril cadoul perfect, capabil să spună în câteva cuvinte ceea ce poate nu au mai rostit de ani întregi. Dar ce facem cu dragostea aceea așezată, de 20-30 de ani, care a trecut prin rate, boli, crescut copii și mii de cafele băute în grabă? Am stat de vorbă cu Grațiela Stroie, psihoterapeut care lucrează mult cu familiile și care, la rândul ei, știe ce înseamnă o relație de lungă durată. Are 23 de ani de când merge pe același drum alături de soțul ei. 

O pauză de la rolul de părinte pentru cel de partener

Pentru mulți dintre noi, Ziua Îndrăgostiților e doar marketing cu fundiță roșie. Grațiela ne spune însă că putem privi ziua asta altfel. Ca pe un pretext să ne oprim din rutină.

„După 20-30 de ani de relaţie, iubirea este despre o alegere constantă a celuilalt, despre felul în care eşti tu în compania persoanei iubite şi despre rezilienţă, într-o lume care valorizează rapiditatea şi schimbarea. Privind aşa poate că ideea asta de a ne opri măcar o dată pe an să celebrăm cuplul, nu-i deloc puţin lucru şi nici o idee aşa rea. Și florile chiar fac ziua mai buna”, ne-a spus Grațiela. 

Cel mai scump cadou nu costă nimic

De multe ori, când simțim că ne-am îndepărtat, avem tendința să cumpărăm ceva scump ca să reparăm tăcerea. Psihologul ne avertizează însă că obiectele sunt mai ușor de gestionat decât emoțiile, dar nu ele țin de cald.

„Iubirea nu are nevoie de ambalaj, are nevoie de prezență. Uneori însă şi acest tip de prezenţă: atenţia totală aici şi acum oferită celuilalt, poate fi cel mai scump cadou. Intimitatea se construiește în gesturi mici, repetate. O cafea făcută fără să fie cerută, un bilet lăsat pe masă, pregătirea unei gustări care ştii că-i place, încălzirea maşinii înainte să plece la job. Evident că deseori e mai simplu să cumperi ceva decât să faci astfel de lucruri sau să te opreşti din orice altceva şi să întrebi cu interes: «Cum ţi-a fost ziua?». Imaginează-ţi cum te face să te simţi faptul că starea ta de bine e o prioritate pentru cineva, cum e să ştii că în multe momente ale zilei, acest om alege să îţi facă o bucurie?! E ceva scump asta, nu-i aşa?”.

Când el repară gardul, iar ea vrea o vorbă bună

O sursă de tensiune în cuplurile mature poate fi și diferența dintre modul în care oferim și cel în care primim iubirea. Există parteneri care își dedică întreaga energie siguranței familiei, stabilității financiare sau ordinii din gospodărie. Pentru ei, acesta este limbajul suprem de iubire. Totuși, psihologul Grațiela Stroie explică faptul că, fără o confirmare verbală, aceste gesturi pot fi interpretate greșit ca fiind simple obligații.

„Problema apare atunci când limbajele iubirii nu se suprapun. Cineva care are nevoie de declarații, de încurajări și de o vorbă bună, nu va traduce serviciile partenerului ca acte de iubire. Va vedea responsabilitatea, dar nu atașamentul emoțional. Pur și simplu are altă lentilă și nu poate citi ce e în spate”, explică specialistul.

Dincolo de limbajele diferite, intervine o nevoie umană fundamentală. Aceea de a fi oglindit. Într-o relație lungă, efortul partenerului riscă să devină invizibil prin obișnuință.

„Când spun «te apreciez pentru felul în care ai avut grijă de noi», eu nu doar descriu o faptă, ci confirm identitatea celuilalt. Îi spun: «Văd cine ești». Într-o gospodărie unde nu lipsește confortul, poate lipsi experiența de a fi văzut emoțional. Iar lipsa aprecierii acestui efort creează un gol subtil. Un lucru bine făcut întreține casa, dar un «te prețuiesc» întreține legătura. În relațiile de lungă durată, această legătură face diferența între a conviețui și a fi cu adevărat împreună”, concluzionează Grațiela Stroie.

Nu ne-am mai spus „te iubesc” de zece ani. Cum începem?

După o tăcere atât de lungă, două cuvinte pot deveni neașteptat de grele. Spuse dintr-odată, eventual într-un moment „special” precum 14 februarie, pot suna forțat sau pot stârni suspiciuni. Reluarea acestui gest nu ține însă de un moment spectaculos, ci de un proces firesc de reconectare, care cere răbdare și onestitate.

„De multe ori, invitația cea mai sănătoasă nu este să spui «te iubesc» după o lungă perioadă în care nu ai făcut-o, ci mai degrabă abordarea acestei tăceri. Siguranța relațională apare când partenerii pot vorbi despre relație. Când verbalizăm disconfortul, creăm spațiu pentru apropiere. Şi mai e un aspect. După ani de tăcere, declarațiile directe pot activa suspiciune. De aceea, reconectarea emoțională funcționează mai bine când începe cu observații concrete, sau mesaje transmise sub forma «Nu sunt foarte obișnuit să spun asta, dar în ultima vreme mă gândesc mai des cât de important ești pentru mine». Atașamentul se reconstruiește prin experiențe mici, consistente, de deschidere emoțională. Exact ca reantrenarea unui mușchi care nu a mai fost folosit.

Paradoxal, încercarea de a suna natural este cea care face lucrurile să pară artificiale. E prea mult efort şi multă grijă pentru a părea cum nu este… adică autentic”, completează Grațiela Stroie. 

Cea mai mare capcană la 50 de ani? Iluzia că știi totul despre cel de lângă tine. Dar oamenii se schimbă. Psihologul ne provoacă să împrumutăm de la tineri curiozitatea. Să punem întrebări precum „La ce visezi acum?”, „Ce ți-ar plăcea să mai facem împreună în următorii ani?”. Nu e despre conversații superficiale romantice. E despre reactivarea interesului, şi când îl redescoperi pe celălalt, relația capătă din nou profunzime.

Dreptul la fericire și gura lumii

O atenție deosebită trebuie acordată celor care, la 50 sau 60 de ani, se regăsesc singuri. Deși mulți simt nevoia unei noi relații, se lovesc adesea de bariera prejudecăților. Grațiela Stroie subliniază că nevoia de a fi ales și dorit nu dispare odată cu înaintarea în vârstă. Aceasta reprezintă o dovadă de sănătate și de vitalitate emoțională. De cele mai multe ori, obstacolul nu este lipsa ocaziilor, ci teama de etichete și de judecata socială. Această frică îi determină pe mulți să își ignore propriile nevoi sufletești.

Psihoterapeutul avertizează că o viață trăită doar pentru a mulțumi privirile celorlalți atrage după sine o tristețe profundă. Argumentul cel mai simplu în fața criticilor este legat de realitatea crudă a singurătății. Indiferent de opiniile vecinilor sau ale cunoscuților, aceștia nu pot umple absența cuiva drag în momentele de liniște. 

„Gura lumii nu stă lângă tine seara, când casa este goală”, conchide specialistul, cu mențiunea că la maturitate relațiile pot fi mult mai asumate și mai sincere decât în tinerețe.

Tema pentru acasă: 20 de minute de liniște

Grațiela ne propune un exercițiu simplu pentru Ziua Îndrăgostiților. 20 de minute în care unul vorbește și celălalt doar ascultă, fără să întrerupă, fără să dea soluții. Două, trei întrebări, un lucru pe care îl apreciez la noi, şi de ce; un lucru care m-a durut și nu am știut cum să spun;  un lucru pe care mi-aș dori să îl facem diferit, şi cum.  De ce funcționează asta? Pentru că relațiile nu se degradează din lipsă de iubire, ci din acumulare de conversații neavute deloc, sau neavute la timp. Nu costă bani. Dar cere maturitate emoțională.

La final, concluzia psihologului ne invită să privim iubirea matură dincolo de ecranele televizoarelor. Dacă în tinerețe relațiile sunt dominate de idealizare și de nevoia de a fi „una cu celălalt”, la maturitate, dragostea înseamnă capacitatea a doi oameni întregi de a rămâne conectați fără a-și pierde identitatea.

Iubirea matură este mai puțin spectaculoasă și mai tăcută, însă mult mai profundă. Ea nu se definește prin lipsa certurilor, ci prin puterea de a repara legătura după fiecare ruptură. În final, a-ți păstra curiozitatea față de omul de lângă tine după decenii de conviețuire nu este doar o dovadă de afecțiune, ci o veritabilă formă de curaj emoțional. Este trecerea de la „am nevoie de tine” la „aleg să fiu cu tine”.