Textul a fost publicat prima dată în Revista OCV, ediția 4611, din 7-13 iunie 2024.

Sute de cazuri și intervenții, unele mai dificile, altele mai ușor de gestionat, dar toate contra cronometru. Și cea mai mare răsplată: recunoștința celor salvați și satisfacția de a face bine. Asta este, pe scurt, viața doctorului Cezar Popescu, medicul angajat la Serviciul de Ambulanță Județean (SAJ) Covasna. Cu o carieră de două decenii, medicul ne-a vorbit despre provocările și satisfacțiile profesiei, despre dificultățile întâlnite pe teren, despre echilibrul dintre viața profesională și cea personală, dar și despre importanța educației continue în medicina de urgență. Află din interviul de mai jos care a fost intervenția care l-a afectat cel mai mult și de ce nu regretă nicio clipă că a muncit într-o zi de Crăciun, deși nu era în tură. 

Ce te-a determinat să devii medic de ambulanță?

După ce am ajuns la Ambulanță, am știut că asta o să fac. Nu a fost o chestiune programată. Am terminat facultatea în 2002, iar în 2003 am făcut stagiatura, la Brașov. Urma să dau rezidențiatul. La concursul din anul respectiv punctajele au fost foarte mari și nu m-am încadrat pentru a intra la rezidențiat și atunci am zis că până la anul, când mai încerc odată, trebuie să-mi găsesc un loc de muncă. Un coleg de facultate mi-a spus că merge la Covasna și am zis că trebuie să văd și eu cum e, pentru că până la urmă indiferent ce specialitate fac, dacă am un pic de experiență în domeniul urgențelor, nu strică. Am venit pentru câteva luni, iar anul acesta am făcut 20 de ani de când sunt aici, la Ambulanță.  Suntem doi colegi care ne-am angajat în același moment, eu și soția mea. Am dat și rezidențiatul, dar după mulți ani. 

De ce ai decis să rămâi aici? 

Am avut și propuneri să plec în altă parte, dar am rămas pentru că, în primul rând, mi-a plăcut stilul de muncă, faptul că Urgența este un domeniul palpitant și provocator. Medicina de urgență conține două categorii mari, este partea de UPU, la camera de gardă sau în unitățile de primiri urgențe ale spitalelor, și partea de prespital, adică ceea ce facem pe ambulanță. Când te duci în teren, scenariile sunt diferite, mediul este diferit, persoanele sunt diferite și nicio zi nu seamănă cu alta. Asta este câteodată un avantaj și câteodată un dezavantaj. Avantajul pentru mine este că pot să mă concentrez pe un pacient și pot să fac totul pentru el, iar când ești medic în UPU, ai 20 de pacienți în Urgență și trebuie să te ocupi de toți. Vreo doi ani am făcut și gărzi în Urgență pentru a căpăta experiență, dar acum sunt medic doar pe Ambulanță. E dificil uneori să fii singur în prespital, să ai un caz greu și să nu ai pe cine să chemi în ajutor, iar acesta este motivul pentru care sunt prea puțini medici atrași de acest domeniu. Mulți ani de zile nu am reușit să acoperim complet, 24 din 24 de ore programul Ambulanței cu medici. Erau ture în care erau medici și erau ture în care nu erau. 

Acum avem un medic în permanență pe Ambulanță?

Acum avem și sper ca așa să și rămână. De vreo doi sau trei ani de zile suntem cinci colegi medici care activăm și asta ne permite ca permanent să fie un medic de serviciu. Lucrăm câte 12 ore, de zi sau de noapte. Un punct nevralgic la noi în județ este faptul că nu există echipaj de terapie intensivă mobilă. Din păcate, în momentul de față, colegii din UPU sunt puțini și nu au cum să acopere și Urgența și o mașină de prespital. Există dorință în direcția asta, doar că este condiționată de numărul de medici de la Urgență. Ar mai fi nevoie și de medici în dispecerat, pentru că acolo trebuie făcut un triaj al solicitărilor pentru că echipajele de prespital au competențe diferite, iar dacă singurul echipaj cu medic este implicat într-o intervenție, atunci nu poate să intervină în altă parte. În situații mai dificile colaborăm foarte bine cu Brașovul. E un județ mai mare și au mai multe resurse. Au și elicopter SMURD care vine și la noi în caz de nevoie. De exemplu, dacă trebuie să ajung la Baraolt, îmi ia 45 de minute, iar elicopterul face 15-20 de minute, ceea ce e un mare avantaj și e bine că-l avem atât de aproape. 

Nu toate cazurile necesită prezența unei ambulante cu medic, așa e? 

Da. În principiu avem în jur de 10-11 echipaje pe tură, pe tot județul. Unul singur este cu medic, iar restul cu asistenți. Pe lângă echipajele noastre mai sunt încă cinci echipaje de prim ajutor de la colegii de la ISU și atunci în dispecerat se face un triaj ca să vadă ce echipaj trimitem. Asta nu este chiar simplu, pentru că de multe ori, omul care sună nu știe ce să spună și nu ne dă informațiile de care am avea nevoie. De multe ori ne confruntăm cu situația că mergem pentru ceva și ne trezim în fața la altceva. E una dintre provocările acestei munci.    

Care sunt cele mai mari provocări pe care le-ai întâlnit în cariera ta?

Sunt anumite situații mai puțin frecvente și atunci nu ai experiență. Asta induce un grad de stres suplimentar. Chiar și după 20 de ani de experiență. Sunt situații în care simți că nu ești stăpân pe ceea ce se întâmplă, dar ne adaptăm și asta este ceea ce apreciez la această meserie. Am învățat să-mi gestionez emoțiile, pentru că dacă eu sunt agitat, speriat, atunci toată echipa mea va avea fix aceeași stare. Indiferent ce se întâmplă, eu trebuie să-mi păstrez calmul și să îmi conduc echipa. 

Cum arată o zi obișnuită în viața unui medic de ambulanță?

Începem la ora 8:00 dimineața sau la ora 20:00. Preluăm ambulanța și vedem dacă funcționează echipamentele, dacă avem materialele și medicamentele de care avem nevoie și așteptăm. Nu avem pacienți în îngrijire, doar ne deplasăm la solicitări. Solicitarea ne intră pe un sistem electronic, pe tabletă. Vedem unde trebuie să mergem și pornim la drum. Până ajungi îți faci tot felul de scenarii în cap și pentru mine mereu a fost stresantă partea asta pentru că întotdeauna mă gândeam la ce e mai rău, iar când ajungeam la fața locului îmi dădeam seama că de fapt este mult mai simplu. Numai că exercițiul acesta de a mă pregăti pentru ce e mai rău m-a ajutat, pentru că asta înseamnă că de cele mai multe ori nu sunt surprins de ceea ce găsesc la fața locului. După ce am intervenit la caz, ne întoarcem, predăm pacientul la Urgență și așteptăm următoarea solicitare. Mai sunt și solicitări care vin fix înainte să se încheie tura și se întâmplă să vină solicitări să plecăm la Târgu Mureș, să transferăm un pacient critic, de exemplu, ceea ce înseamnă vreo șase ore dus-întors. Dar ne-am obișnuit și cu astea, nu e ceva ieșit din comun. 

Cât timp vrei să mai faci asta? 

Până la pensie. În primii ani mă gândeam că dau rezidențiatul și mă fac ortoped sau altceva, dar mi-a trecut. Până acum cinci ani am fost încadrat ca medic de medicină generală, iar acum cinci ani am intrat la rezidențiatul de medicină de familie care îmi permitea să lucrez în continuare la Ambulanță. În perioada rezidențiatului am avut ocazia să reintru în sistemul de spital și am fost la diverse secții. Atunci am simțit că înnebunesc, pentru că nu e același ritm cum e la noi. Nu mi se mai potrivește un job static, într-un cabinet de medicină sau într-o secție de spital. Este mult prea monoton și atunci mi-am dat seama că o să rămân pe Ambulanță în continuare. Și atunci încerc să mă dezvolt pe linia asta și încerc să îmi ajut colegii să se dezvolte și să ajut instituția să crească. 

Care este cea mai memorabilă situație de urgență la care ai răspuns?

Multe cazuri îți rămân în suflet. De multe ori sunt cele care sunt negative. Din punctul ăsta de vedere, memorabil a fost accidentul de tren de la Chilieni. S-a întâmplat în 2012. Un tren a lovit o remorcă a unui tractor care aducea acasă oamenii care munceau pe câmp. Au fost în total șase morți pe loc și alte două victime în stare gravă care au murit ulterior. Eram la fața locului când lucrurile se mai limpeziseră un pic și discutam cu fostul inspector-șef de la ISU, colonelul György, și îi spuneam că pentru situații de genul acesta ne-am pregătit toată viața și totuși atunci când ne întâlnim cu așa ceva, nu asta ne dorim și nu simțim că suntem suficient de buni ca să facem față așa cum ar trebui. M-a și afectat, m-a și marcat acea intervenție. Nu doar pe mine, ci și pe colegii care au intervenit atunci.  

Nu aveți parte de suport psihologic după astfel de cazuri? 

Nu. În alte țări există și ar fi bine să existe și la noi, dar nu avem această cultură. Trebuie să ne descărcăm, pentru că altfel nu avem cum. Dar cum facem asta? Discutăm între noi. Stăm cu colegii și povestim despre cazuri și spunem cum ne-am simțit și ne dăm seama că în multe situații avem aceleași sentimente și asta ne confirmă că e în regulă să fim afectați. Sunt chestiuni care te marchează și, oricât ascunzi, lasă urme. Dar aș vrea să povestesc și o experiență memorabilă mai pozitivă. Am avut o solicitare, acum câțiva ani, în dimineața de Crăciun. Nu eram de serviciu. La ora cinci dimineața a sunat telefonul. Era vorba despre o gravidă care trebuia să fie transportată la Târgu Mureș, pentru că trebuia să nască, iar copilul era cu probleme, avea abdomenul deschis și trebuia operat imediat după naștere. Chiar dacă era Crăciunul, m-am dus, pentru că sunt două suflete acolo. Am plecat la solicitarea aia, chiar dacă soția a fost supărată pe mine. N-am reușit să ajungem la Târgu Mureș pentru că nașterea a avansat și a trebuit să oprim la Sighișoara. A născut acolo, după care a venit echipajul de neonatologie de la Târgu Mureș și a preluat nou-născutul. A doua seară eram la părinții mei la Brașov și mi-a sunat telefonul. Era colegul de la Târgu Mureș care preluase copilul de la Sighișoara și mi-a spus că a fost operat copilul și este bine și este deja pe secție. Astfel de situații sunt ca un pansament pe rănile produse de cazurile foarte grave. 

Cum îți afectează această profesie viața personală și relațiile? 

Timpul petrecut cu toată familia la un loc este foarte limitat. Sunt genul de om care sacrifică viața personală pentru cea profesională. Soția este opusul și atunci încercăm să echilibrăm balanța. 

 Care sunt cele mai frecvente greșeli pe care le fac oamenii în situații de urgență și cum pot fi evitate? 

Cred că o greșeală este să sară să facă ceva, fără să încerce să acționeze cu calm. Cele mai importante informații pe care trebuie să ni le dea la telefon este dacă victima este conștientă și dacă respiră. Dacă din dispecerat li se oferă anumite sfaturi, trebuie să încerce să le urmeze. La noi, din păcate, nu există cultura asta și atunci când îi spui omului să facă ceva până vine Ambulanța, se pachichează. Aceste lucruri pot să facă diferența între viață și moarte. Acest lucru nu poate fi corectat, decât prin educație. În multe situații oamenii oferă informații limitate. Deși vorbesc mult, nu spun esența. 

Ce ar trebui să spună mai exact o persoană care sună la 112? 

Trebuie să ne spună dacă pacientul e conștient sau nu, dacă respiră sau nu și locația. Aceste trei elemente sunt obligatorii pentru că dacă le știm, putem să alegem un echipaj în funcție de competențe. Faptul că s-a tăiat cu drujba, da, e un element important, dar unde s-a tăiat? Că dacă și-a tăiat degetul mic e o treabă, iar dacă și-a tăiat gâtul, e un pic altă treabă și atunci avem nevoie de informații care să ne ajute, numai că oamenii nu sunt antrenați să facă așa ceva. 

Ce ai dori să vezi îmbunătățit în sistemul de urgență din România?

Eu aș îmbunătăți pregătirea medicilor. Să fie mai standardizată, să fie continuă și să impunem niște standarde minime pentru fiecare lucrător din domeniu. Mă refer acum în special la partea de Urgență. În România primești o diplomă și aia e valabilă toată viața și din momentul acela nu mai poate să spună nimeni că nu ești ceea ce scrie pe hârtie, doar că lumea se schimbă și atunci trebuie să ținem pasul. Asta se poate face prin programe de pregătire profesională care să fie coordonate și să aibă o continuitate în timp. Dacă ai o predictibilitate, poți să ai și un buget pentru asta. Spre exemplu, există cursuri europene de Advanced life support sau Pediatric advanced life support, de traume. Toate aceste cursuri, care sunt recunoscute la nivel internațional, îți dau la sfârșit o diplomă care e valabilă doar o anumită perioadă de timp, trei ani, cinci ani. După aceea ești reinstruit. Indiferent că ești mare profesor la un centru universitar sau un medic pe ambulanță în județul Covasna, tot trebuie să fii reinstruit și să te asiguri că tu corespunzi cu standardul de astăzi, nu la standardul de acum zece ani. 

Ce calități trebuie să aibă neapărat un doctor care lucrează pe ambulanță? 

În primul rând trebuie să-ți placă ceea ce faci, pentru că dacă nu îți place, se vede. Asta nu este suficient însă. Trebuie să fii instruit, să îți controlezi emoțiile și trebuie să fii lider de echipă, lucru care nu se învață în nicio școală din România, din păcate.