Avea 16 ani când l-am cunoscut și tot atâția când și-a văzut numele scris, pentru prima dată, în ziar, în calitate de reporter. Acest interviu îi este dedicat colegului nostru David Leonard Bularca, cel de-o seamă cu Observatorul de Covasna, adică în vârstă de (doar) 20 de ani. Sunt cel puțin două motive pentru care ne aflăm astăzi aici, în fața acestor rânduri. Unul este pentru că a fost nominalizat în campania noastră, „Tineri fără etichete: 20 de portrete”. Al doilea, și foarte important (dar și extrem de greu pentru noi), este că pentru David urmează o nouă perioadă în cariera lui. Pleacă de la Observatorul de Covasna la o publicație de prestigiu din capitală. Suntem triști, dar în același timp și foarte mândri că întorsureanul nostru, covăsneanul nostru ne reprezintă în locuri așa de importante. Te invităm așadar, dragul nostru cititor, să îl cunoști pe David și din altă perspectivă, pentru că îți garantăm că vei auzi multe lucruri bune despre el în anii ce vor urma, în cariera lui de jurnalist, și vei fi bucuros să spui: eu știu cine este omul ăsta!

- Acum când drumurile noastre se despart, inevitabil, pentru că ai un viitor strălucit în față și marile publicații ale țării au nevoie de puterea, inteligența și dedicarea ta, aș vrea ca acesta să fie un interviu – eveniment prin care să marcăm anii frumoși, dar și grei, în care am lucrat împreună. Spune-ne: îți mai amintești când și cum a început totul?

Nu cred că am cum să uit vreodată. Am povestit de multe ori și o fac mereu cu drag. Chiar și acum, când scriu asta, zâmbesc, pentru că știu sigur că momentul venirii mele la ziar a fost un punct important pentru cariera mea și a contribuit enorm de mult la omul care sunt astăzi.

Eram încă la liceu și îmi dădusem seama de ceva timp că aș vrea să lucrez în presă. Îmi venise ideea să îți scriu ție, pe Facebook, să întreb dacă aveți nevoie de ajutor pe la redacție. Dar nu știam dacă aș fi penibil făcând asta. Deci, am decis că pentru a lua o decizie trebuie să mă consult cu cineva. Am întrebat-o pe doamna profesoară Doina Pătrunjel dacă ar trebui să îți scriu, iar ea m-a îndemnat să o fac. Bucuros că ideea i se păruse bună doamnei profesoare, am întrebat-o și pe doamna director, Maria Bularca, dacă ea consideră ar trebui să fac acest pas: „Absolut! Dacă ai nevoie de o scrisoare de recomandare din partea noastră să ne spui!”, a fost răspunsul ei.

Așa că, după consultări, ți-am scris și te-am întrebat dacă aveți nevoie la redacție de „învățăcei” – fix ăsta e termenul pe care l-am folosit. După câteva zile a venit și răspunsul final, unul pozitiv. Important de precizat este că am început ca voluntar toată această aventură și chiar vreau să îți mulțumesc public, Iulia, pentru răbdarea pe care ai avut-o cu mine și pentru că m-ai învățat principiile de bază când vine vorba de scrierea unei știri. Le mulțumesc în egală măsură și celorlalți colegi, de la toți am învățat o mulțime de lucruri.

Și acum, la finalul a aproape patru ani de aventură la ziar, mă gândesc că răspunsul la întrebarea asta a fost cam prea lung. Promit să fiu mai scurt la următoarele.

- Cu siguranță cei care au vorbit cu tine te cunosc, dar pentru cei care nu au avut ocazia, ce le-ai spune despre tine dacă te-ar întreba cine ești?

Un tânăr jurnalist care vrea să facă bine. De cele mai multe ori revoltat de cum merg lucrurile, dar mulțumit cu faptul că poate să facă ceea ce îi place.

- Când ai știut că vrei să devii jurnalist? Și mai ales, de ce?

Inițial, voiam să mă fac profesor de geografie (aș fi fost un dezastru, probabil, deci e bine că m-am reprofilat).

Nu cred că a fost un moment anume de „revelație”, ci mai multe adunate. Uitându-mă la televizor, eram fascinat de munca reporterilor, de cum află informații, de cum prezintă ce au aflat și așa mai departe.

Într-o zi, mergând spre sala de sport din oraș, a trebuit să o iau literalmente printr-o baltă ca să ajung la sală, pentru că nu aveam pe unde să o ocolesc, era imensă. Și atunci m-am gândit: „dacă aș fi fost reporter, aș fi sunat la primărie să întreb ce naiba se întâmplă aici, de ce nu asfaltează, că trec zilnic sute de copii pe aici, mergând la sala de sport”. Evident că nu trebuie să fii neapărat reporter ca să întrebi asta, dar asta mi-a trecut mie atunci prin cap. Apoi, am mai crescut puțin, m-am implicat în reprezentarea elevilor și eram foarte supărat când vedeam ce lucruri îi întreabă reporterii pe cei de la Ministerul Educației. Eram de părere că nu pun întrebările care contează.

Deci, un fel de revoltă (care m-a caracterizat întotdeauna) față de cum se fac lucrurile la nivel general, asta m-a făcut să vreau în presă.

- Ești de-o seamă cu Observatorul de Covasna. Ce înseamnă acum, când trebuie să te detașezi, pentru tine acest ziar?

Nu știu în ce măsură o să pot să mă detașez 100% de ziar. Este o despărțire, asta clar. Detașarea e mai complicată. Nu știu ce să îți spun... E greu, adică chiar am pus mult suflet de-a lungul acestor ani. Mă ajută gândul că eu și ziarul vom continua să evoluăm, dar de data asta de pe drumuri diferite. Și, până la urmă, asta e important. Ziarul este o forță a comunității.

Comunitatea ar trebui să lupte mai mult pentru a-l avea, asta cred, să îl ajute mai mult să treacă peste greutăți. Este ca-n viață. Toți avem nevoie la un moment dat de un sprijin. Așa e și ziarul acum, la cei 20 de ani ai săi, are nevoie să simtă cum comunitatea, despre care știe mai tot și ale cărei povești le găzduiește fie pe print, fie pe site, îl sprijină.

- Ce crezi că ar trebui să știe covăsnenii, dar nu numai, despre ce înseamnă munca la un ziar local?

Mi-ai dat greu. Munca la un ziar local e frumoasă, dar și complicată. Poți răni multe orgolii și atunci oamenii își arată cu adevărat caracterul. Ziarul m-a ajutat să văd adevăratele fețe ale multor oameni pe care, înainte, chiar îi apreciam.

Munca la un ziar local înseamnă și multă informație pe care o acumulezi. La nivel central sunt zile în care se întâmplă și două, trei lucruri majore în același timp. Și atunci trebuie să stai să te întrebi: „Care dintre subiectele astea îl iau și îl aduc în local? Care este mai important pentru covăsneni?”.

Și alteori, desigur, ai impresia că nu mai trăiește nimeni în Covasna, pentru că nu îți vine nicio idee de subiect. Deci, munca la ziar e cu de toate și ai nevoie de multă determinare.

- Ai scris sute, poate mii de articole în Observatorul de Covasna, dar sigur ai printre ele câteva preferate. Care ar fi unul dintre acestea spre care ai îndemna cititorii noștri să se ducă acum să îl citească?

Aproape greu de crezut ce urmează să spun, mai ales pentru colegii mei, care știu că reportajele nu sunt preferatele mele. I-aș îndemna pe oameni să citească reportajul «„Hai la Barcani”, între teama de ploaie și bucuria oamenilor de a petrece împreună timp în aer liber». A fost publicat acum doi ani... Wow, chiar a trecut timpul.

Este preferatul meu tocmai pentru că a fost tare grea ziua aia pe teren, de dimineața de la 9:00 până seara, la 23:00. Dar îmi place foarte mult ce a ieșit, cu experiența mea de atunci. Îmi place și ideea în sine a proiectului, că niște tineri au reușit să ofere comunității lor un eveniment superb, în natură.

- Ne-am bucurat că ai fost nominalizat în campania „Tineri fără etichete: 20 de portrete” pentru că mai în glumă, dar mult mai în serios și noi am zis de multe ori în redacție că meriți un loc aici când am inițiat demersul. Asta nu doar pentru munca neobosită la ziar de la o vârstă așa fragedă, ci și pentru că în același timp ești și student la Jurnalism, dar mai ești și reporter la publicația care a cucerit lumea tinerilor și a jurnalismului de calitate, Gen, știri. Pe tine ce te motivează să fii atât de activ în viața de zi cu zi? (Și să nu îmi zici că e de la țigări, că nu te cred!)

Țigările mă motivează să mai iau o pauză din când în când, deci clar nu.

Serios vorbind, nu știu. Îmi place să fiu implicat, să îmi demonstrez mie în primul rând că sunt capabil. Uneori se întâmplă să îmi asum prea multe responsabilități și mă bag singur în ședință.

Cu toate astea, nu îmi place să ajung la finalul zilei și să nu simt că am făcut ceva, că iarăși intru în ședință cu mine, să văd ce n-a mers. Deși, fie vorba între noi, acum aș vrea vreo câteva zile fără să fac nimic, dar nu e vreme de concediu, poate lunile următoare.

Ca o precizare, în același timp cu plecarea de la ziar se produce și plecarea de la Gen, știri. Mă despart de două proiecte tare dragi mie, dar mă uit optimist spre viitor.

- Nu aș vrea să trecem prin acest interviu fără să te întreb: ce crezi că ar trebui să știe generația mea sau generațiile părinților noștri despre generația din care faci tu parte?

Multe dintre fricile vechilor generații noi nu le mai avem și, cred eu, că noile generații (nu eu, că la mine nu se aplică mereu) au învățat să aibă mai multă grijă de propria lor persoană. Adică se pun pe ei pe primul loc, nu locul de muncă, nu partenerul, nu altceva. Și cred că asta este foarte sănătos, să știm să avem grijă de noi.

- Nu o să te întreb despre sistemul educațional din România, nici de cel de la facultatea la care înveți acum, pentru că știm că ai fost mereu vocal când a trebuit să evidențiezi neajunsurile, dar te-aș întreba ce crezi că e important să știe cititorii noștri, de toate vârstele, despre educația media – media literacy?

În lumea de astăzi, educația media ar trebui să fie obligatorie. Nu aveți idee câte știri false citiți și nici nu vă dați seama. Și eu, recent, acum o lună, cred, am citit o știre veche de patru ani și am crezut că este de actualitate. Deci se poate întâmpla oricui.

De aceea, o știre trebuie verificată din mai multe surse. Adică să vezi dacă alte publicații au scris același lucru. În plus, să vezi dacă declarațiile din știrea respectivă sunt atribuite unor persoane reale și așa mai departe. Sunt multe de discutat și de spus pe subiectul ăsta.

- Spune-le, te rog, și cititorilor noștri ce urmează pentru tine mai departe? Unde te vor putea citi/auzi/vedea?

Mai departe voi scrie pentru HotNews.ro, unde mă voi ocupa în principal de domeniul educației. Dar oamenii mă găsesc și pe rețelele sociale (Facebook, Instagram), evident.

Am ceva emoții pentru noua aventură care mă așteaptă, dar sunt convins că va fi bine.

- Știm că au fost multe lecții de viață (și de jurnalism, sunt convinsă) pe care le-ai învățat muncind la ziarul Observatorul de Covasna. Dar dacă ar fi să pleci de aici cu una, cea mai importantă, care ar fi aceasta?

Că nu suntem făcuți să fim veșnic într-un loc (aici aș face trimitere - și - la politicienii lipiți de scaunele de primar, consilier, președinte și așa mai departe – să ating puțin și domeniul politic, că știi că-mi place) și că, iată cazul dintre mine și OCV, există prietenie și după o despărțire.

- În final, dacă ar fi să îi transmiți un mesaj ziarului Observatorul de Covasna, la cei 20 de ani ai săi împliniți, care ar fi acesta?

Dragă OCV,

Îți mulțumesc pentru că mi-ai oferit onoarea de a așeza cuvinte tipărite pe hârtie. Sunt lucruri care vor rămâne scrise, iar, peste sute de ani, poate cineva va găsi arhiva, va citi ziarul, va vedea la autor numele meu și se va gândi: „Bularca? Ce nume ciudat mai e și ăsta?”, așa cum mai pățesc, uneori, la București.

Fac glume și acum, la despărțire, pentru că așa a fost tot parcursul nostru împreună, dragă OCV, cum e acum: cu zâmbete, cu tristețe, poate puține lacrimi și puțină supărare.

Sper să ai în continuare parte de oameni minunați care să îți dea viață și, așa cum spuneam mai sus, sper să îți vină alături comunitatea, pentru că ai nevoie de ea.

Mulțumesc pentru tot, 

David Leonard Bularca

Mulțumim și noi, David, pentru că nu de puține ori ne-ai învățat ce înseamnă curajul, responsabilitatea, dar și munca adevărată și că vârsta nu contează! Succes în tot ceea ce faci și să știi, rămâne scris negru pe alb, Observatorul de Covasna va fi întotdeauna un loc pe care poți să îl numești „acasă”!