Printre altele, moartea controversatului personaj Vadim Tudor a readus în discuţie noţiunea de naţionalism. Există voci care deplâng cu o tristeţe soră cu depresia dispariţia unui mare naţionalist, un om care şi-a iubit ţara ca nimeni altul şi tot aşa. În ochii altora, acest incomparabil naţionalist este perceput ca xenofob, iar eu mă număr printre ei.

Nu vreau să insist mai mult asupra personajului. S-a scris deja destul pe marginea acestui subiect. Vreau în schimb ca, pornind de la ideea de manifestare agresivă a impulsurilor naţionaliste, să le răspund cititorilor români de pe Corbii albi, care s-au grăbit să mă numească româncă, încadrând termenul între o pereche de ghi­limelele menite să arate că, de fapt, nu am simţire de român, că e posibil să se fi pripit.

Cum am ajuns să fiu etichetată astfel este simplu de explicat. Am refuzat să dau cu pietre după unguri, am refuzat să scot în evidenţă că unii dintre ei refuză să vorbească limba statului sau că alţii dispre­ţuiesc însemnele naţionale. Este o modă care nu mă prinde şi o mani­festare de patriotism pe care îl consider stupid şi absurd. Am preferat în schimb să arăt că cei mai mulţi sunt oameni de bun-simţ, care îşi văd liniştiţi de treburi şi viaţă şi ştiu să convieţuiască alături de noi – lăsând, fireşte, excepţiile acolo unde le este locul.

Am pledat pentru respect reciproc şi pentru dreptul minorita­rilor de a-şi afirma identitatea, iar atunci când am simţit nevoia, am pus punctul pe i şi am arătat că românii refuză să îşi manifeste patriotismul – atât de mult expus în mediul online! – printr-o prezenţă fizică, în număr mare, la evenimentele desfăşurate în stradă precum Ziua Imnului României sau sărbătoarea naţională de 1 Decembrie.

Este posibil să mă-nşel, dar în ultima vreme mă încearcă tot mai des sentimentul că oamenii nu mai ştiu să separe patriotismul şi naţionalismul de xenofobie şi şovinism.

Dacă a fi patriot sau naţionalist înseamnă a nu şti să-l respecţi pe celălalt, a te simţi deranjat de nevoia lui de a-şi conserva şi afirma identitatea şi de a-şi vedea respectate drepturile garantate de constituţie, atunci da, mă dezic de patriotism şi naţionalism.

Mă dezic de aceste noţiuni şi dacă ele îmi cer să fiu oarbă în faţa greşelilor celor de un neam cu mine, care preferă belly-dancing-ul manelist la nunţi în loc de-o horă românească şi care se ruşinează să meargă la biserică purtând simbolic o ie autentică.

Sau, şi mai rău, care cumpără oricând produse fabricate oriunde altundeva în lume decât în România, care scriu greşit în limba pe care pretind că o iubesc, care nu-şi cunosc istoria şi literatura, care preferă să plece peste hotare pentru salarii mai bune în loc să încerce să construiască ceva aici, în ţara asta după care se dau în vânt prin declaraţii fierbinţi şi pline de un patetism jenant, dar care trâmbiţează peste tot despre grozava ameninţare pe care o reprezintă ungurimea la adresa ţărişoarei lor.

În capul lor, asta înseamnă să fii român. Nu şi într-al meu.

Dacă ne pasă de valorile naţionale, avem obligaţia de a le promova, de a ne mândri cu ele, de a le readuce la viaţă şi a le transmite mai departe celorlalte generaţii. Dacă ne simţim români, trebuie să ne mândrim cu mămăliga, cum se mândreşte ungurul cu celebrul kürtőskalács, neuitând totodată să apreciem valorile şi tradiţiile altora. Nicio cultură nu-i e superioară altei culturi, nicio limbă nu e mai frumoasă decât altă limbă, nicio religie nu este mai bună decât altă religie.

Toate acestea sunt elemente care ne construiesc identitatea şi ne ajută să ne afirmăm apartenenţa la un grup. A crede că suntem superiori prin faptul că vorbim într-un anumit fel, că avem un anumit tip de mentalitate sau credem într-un dumnezeu anume înseamnă a afirma în gura mare că suntem nişte proşti fără pereche.

Decent ar fi să înţelegem că noi suntem noi, iar ei sunt ei şi nimeni nu poate schimba asta, dar toţi putem înţelege, accepta şi respecta un dat, cu atât mai mult cu cât doar întâmplarea ne-a plasat într-o anumită comunitate.

Ştiu cel puţin zece români care şi-ar fi dorit să se nască francezi, dar naţionalitatea, ca şi religia, nu este o chestiune de opţiune. Cel puţin nu la naştere.

Aşadar, dacă a fi româncă fără ghilimele înseamnă a dezaproba fără discernământ tot ce ţine de alte etnii şi a aproba tâmp tot ce fac românii, doar din dorinţa de a ţine cu ai mei, atunci prefer ghilimelele.

Îmi place să fiu acea româncă pentru care străinii nu reprezintă o ameninţare, ci numai o alteritate pe care o pot cunoaşte şi descoperi, o pot respecta şi admira, determinând-o ca la rândul ei să se mani­feste similar faţă de ea. Dacă procedează altfel, atunci problema nu-i a mea, căci – de ce să n-o spun – au şi străinii proştii lor.

(Articol publicat pe portalul Corbii Albi)