Când am decis să plec din Bucureşti pentru a mă stabili în Sfântu Gheorghe, dincolo de descurajările celor din jur, m-am temut de un singur lucru: că oraşul în care alesesem să locuiesc în viitor nu va putea egala oferta culturală a metropolei pe care o lăsam în urmă. După mai bine de doi ani petrecuţi în ARCUB – Centrul Cultural al Capitalei, evenimentele culturale deveniseră a doua mea natură. M-am gândit atunci cu un regret anticipat că cel mai mult îmi va lipsi teatrul, căci nu ştiu cum se face, dar teatrul este una dintre marile plăceri ale vieţii mele. Am văzut zeci de spectacole, am aplaudat şi criticat tot atâtea, aşa încât m-am trezit într-o zi că pot să intuiesc încă de la primul act dacă spectacolul urmează să mă dezamăgească, să mă fascineze sau să mă lase indiferentă.

După prima săptămână petrecută în oraşul în care m-am mutat de curând, am avut parte de o surpriză de proporţii: în Sfântu Gheorghe se face teatru! Am mers cu bucurie la conferinţa de presă care anunţa spectacolul montat recent de Sebastian Marina la Teatrul „Andrei Mureşanu”, unde am întâlnit întreaga echipă care a pus la cale „Colibri” de Garret Jon Groenveld. Nu mai încape îndoială că, imediat ce timpul mi-a permis, m-am dus să văd cum a ieşit.

De îndată ce am intrat în sală şi am văzut scaunele montate pe scenă la o distanţă foarte mică de spaţiul în care cei doi actori, Sebastian Marina şi Ion Fiscuteanu Jr., aveau să-şi joace rolurile, am simţit că o să-mi placă. Atmosfera aceea intimă îmi amintea de Teatrul OKT din Vilnius, unde, într-un decor mai mult sugerat (întocmai ca în „Colibri“), am văzut în cadrul unui festival din 2014 unele dintre cele mai reuşite spectacole din viaţa mea. „E clar, – mi-am spus – oamenii ăştia mizează mult pe arta interpretării!”. Şi am avut dreptate.

Duminică seară am văzut un spectacol despre care am simţit că mi-e greu să scriu. Pe de o parte, pentru că mă îndemna la prea multă filosofare, pe de altă parte, pentru că aveam sentimentul că ar trebui să îl revăd ca să îl pătrund cu adevărat.

Printre teancuri de dosare, ale unor oameni aflaţi în căutarea unui job, pe scenă au apărut doi bărbaţi, cu staturi aproape identice, îmbrăcaţi identic, cu gesturi şi mimică identice, de parcă unul ar fi fost reflexia în oglindă a celuilalt. Pe parcurs am înţeles că acesta era modul perfect prin care spectatorului i se putea sugera încă de la început că asistă la o lume în care identitatea individuală este dizolvată în sistem. Deşi lucrau de un an împreună, cei doi agenţi de la oficiul de recrutare nu îşi ştiau numele şi se străduiau să nu devină „prea personali“, chiar dacă îşi petreceau împreună cea mai mare parte a timpului. Rolul lor era aparent simplu: să le comunice clienţilor care va fi locul de muncă pe care îl vor avea, un loc de muncă impus pe care nu puteau să îl refuze sub acoperirea niciunui argument raţional şi pe care îl acceptau pentru simplul motiv că aveau nevoie de un job. Am văzut apoi, prin jocul impecabil al celor doi actori, o lume măcinată de războaie teroriste, plină de incertitudini şi trădări, bazată pe deviza „Poţi să mergi, poţi să munceşti”. O lume implacabilă în care nimeni nu are dreptul să îşi dorească altceva sau să decidă pentru sine. Sistemul ştie cum trebuie să trăieşti, iar tu nu ai de ce să vrei să trăieşti altfel. Sistemul este un demiurg care îţi predestinează existenţa şi căruia i te supui fără tăgadă.

Comparativ cu clienţii care primesc joburi ridicole precum stripper, paznic ori vânător de păsări colibri sau, şi mai rău, săpător de tranşee pe front, cei doi agenţi par norocoşi. Şi totuşi, rutina jobului şi încorsetarea în normele de conduită pe care acesta le presupune îi duc pe cei doi protagonişti în pragul disperării. Dansul febril prin care disperarea celor doi se exprimă pe scenă este, de altfel, unul dintre punctele intense ale spectacolului. Momentul este plin de un dinamism de care privitorii aveau nevoie după lungile clipe de ritm constant, dorite probabil de regizor tocmai pentru a sublinia platitudinea şi rutina năucitoare a lumii pe care o dezvăluie.

Dincolo de uşoare umbre ale unei monotonii de ritm, spectacolul abundă în surprize. Paradoxal, unul dintre cei doi agenţi, care stăpânesc perfect arta convingerii cu zâmbete false, perfect ancorate pe figurile care nu exprimă nimic altceva, ajunge el însuşi victima sistemului pentru care lucrează cu atâta zel. Lovit de o cumplită dramă personală, el continuă să meargă la serviciu de teama de a nu rămâne fără job. În timpul acestei secvenţe, mi-a venit în minte o poveste reală, de acelaşi gen, care m-a cutremurat şi mă cutremură şi astăzi. De aceea, când, într-un moment de slăbiciune, agentul bătut de soartă îi dezvăluie colegului său ce se întâmplase cu el, m-am trezit sperând la o reminiscenţă de umanitate, la o victorie a binelui asupra răului sau măcar la o revoltă a individului faţă de o lume care îl lasă fără identitate, transformându-l într-o celulă lipsită de semnificaţie. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat.

Am plecat de la teatru gândindu-mă la cum zâmbisem trist la glumele cu care este presărat spectacolul. Continuam să văd figurile celor doi agenţi care îşi încheiau seara cu un raport al zilei, ca un ritual de închinăciune, dat reprezentanţilor sistemului, care se insinuaseră în viaţa lor ca un Big Brother veritabil. Mă simţeam totodată urmărită de ironia nocivă a cuvintelor rostite de personajul cititor de cărţi şi benzi desenate verificate şi aprobate: „Eu sunt tot eu şi tu eşti tot tu!”. Dintre toate subtilităţile de care abundă textul şi spectacolul în sine, aceasta m-a marcat profund şi m-a determinat să mă întreb: „Cine mai suntem noi într-o lume care reuşeşte să ne ucidă chiar şi pe dinăuntru?”. Am continuat să păşesc mângâindu-mă întocmai precum cei doi agenţi prin cuvintele „Asumă-ţi şi stai în frunte!”.