Interviu cu directoarea Colegiului Naţional „Mihai Viteazul”, profesoara de fizică Luminiţa Costea, realizat de Dumitru Manolăchescu în seria "Oameni pentru comunitate"

Luminiţa Ana Curceanu Costea s-a născut în ziua de 4 august 1967 la Sf. Gheorghe. Este profesoară de fizică şi, de la 1 septembrie 2011, directoare a Colegiului Naţional „Mihai Viteazul” din Sf. Gheorghe. Nu este foarte lămurită de ce a ajuns directoare, dar ştie un lucru: cu adevărat bine se simte nu în cabinetul directorial, ci în clasă, la orele de fizică. Relaţia ei cu fizica a început de foarte tânără şi a rămas o constantă a existenţei de până acum. Pentru că este curioasă din fire – altfel n-ar fi pasionat-o fizica – şi pentru că i-a plăcut să facă ceva şi pe lângă şcoală, a traversat două momente de vârf ale carierei ei profesionale: o bursă la Institutul Naţional de Fizică al Italiei, de la Frascati, şi o altă bursă, de trei săptămâni, la CERN, în Elveţia, unde s-a simţit mică precum un fir de nisip. Despre cum a început totul şi despre Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”, în cele ce urmează.

Veste proastă pentru adversarii „veneticilor” români

– De unde până unde să te cheme Curceanu şi să te naşti la Sf. Gheorghe? Unii ar fi de părere că e nevoie de curaj pentru o asemenea experienţă.

– Pe mine nu m-a întrebat nimeni dacă vreau sau nu să mă nasc la Sf. Gheorghe. A fost suficient ca tatăl meu, care era locotenent colonel la unitatea militară din Vâlcele, să se întâlnească cu mama, desenator tehnic la Textila Oltul. Ei veniseră în Sf. Gheorghe prin 1965, mama e ploieşteancă, dar l-a urmat pe tata, medieşean, care fusese detaşat la  Vâlcele. Aşa am apărut eu, în 1967, dar nu cred nici acum că ai nevoie de curaj ca să-ţi formezi o familie în judeţul Covasna. Dovadă, fata mea de 27 de ani, Adina. Nici eu, nici ea nu mai suntem „venetici” în Sf. Gheorghe.

– N-am avut decât legături sporadice cu şcoala covăsneană... Cum era viaţa de elev român minoritar înainte de Revoluţie?

– Ţin minte din poveştile tatălui meu că în anii ’70, el şi alţi părinţi de etnie română au cerut Inspectoratului şcolar înfiinţarea unei secţii cu limba de predare română la actualul Colegiu Mihai Viteazul, pentru ca eu şi cele două surori ale mele să avem unde merge la şcoală. Aşa că de la grădiniţă şi până în clasa a VIII-a am fost prezentă în Sf. Gheorghe, după care am plecat la Bucureşti. Acolo am făcut Liceul de matematică-fizică, şcoala era chiar în incinta Facultăţii de fizică de pe platforma Măgurele. Îi mulţumesc pentru asta şi azi d-nei profesoare Silvia Aldescu, datorită ei m-am îndrăgostit de fizică şi de meseria de dascăl.  Am terminat Facultatea de fizică la Universitatea Bucureşti şi în 1989 am ales judeţul Covasna. În oraşe era mai greu, aşa că m-am dus la Breţcu, unde am predat trei luni la şcoala generală de acolo. Mă rog, am predat e un fel de-a spune, era toamnă şi-am stat mai mult la cules de cartofi decât în clasă, la ore. După trei luni de staţionare la Breţcu am fost detaşată la fostul Liceu de industrializare a lemnului, actualul Mikes. Asta până în 1990, când s-au despărţit şcolile, instaurându-se separatismul. Atunci am venit la Mihai Viteazul, iar după doi ani am devenit titular pe post prin concurs.

„Mi s-a părut ciudat să fiu profesor în şcoala în care am învăţat”

– Pe mine, care mai visez şi-acum că mă ascultă tovarăşa de mate şi mă trezesc fericit că n-a fost decât un coşmar, mă urmăreşte o întrebare: ce fel de om trebuie să fii ca să fii nu doar profesor, ci şi director de liceu?

– Nu cred că ştiu să vă răspund foarte exact la întrebarea asta. Bâjbâi, încă, mă aflu şi eu căutând. Adevărul e că m-am simţit ciudat să fiu profesor în şcoala unde am învăţat, să mă întâlnesc cu oamenii care mi-au fost profesori. Am un respect deosebit pentru foştii mei profesori, vă spuneam de d-na Silvia Aldescu, dânsa a fost diriginta surorii mele mai mari, care a terminat facultatea de fizică cu 10 pe linie. Ea a ales cercetarea, eu mi-am dorit să fiu profesoară. Un profesor îţi poate schimba viaţa, după cum vedeţi. Revenind la ce m-aţi întrebat, trebuie să ştiţi că nu sunt întotdeauna plăcută de elevi şi colegi, dar cu siguranţă mi-am făcut întotdeauna meseria cu dragoste şi pasiune. Şi mi-au plăcut şi îmi plac copiii. Cred că fără lucrurile astea nu poţi fi cadru didactic, e mai mult decât o meserie, e o vocaţie. Cum am ajuns directoare? A existat o propunere a Inspectoratului Şcolar Judeţean, iar eu i-am dat curs. Cred că au contat şi rezultatele muncii mele de 11 ani la catedră. Oricum, mărturisesc că cel mai bine şi mai liniştită mă simt în clasă, la oră, la catedră, cu elevii mei.

– Cum e liceul acum, vi se pare că a evoluat faţă de anii anteriori?

– N-aş putea vorbi neapărat de o evoluţie, democraţia de după Revoluţie n-a adus automat o evoluţie, nu cred că liceul nostru se ridică la nivelul profesional la care ar avea dreptul să tindă. Dar nu se poate nici dragoste cu forţa, nici educaţie şi învăţătură cu forţa. E nevoie să şi doreşti să înveţi sau să fii profesor. Avem elevi care au ajuns foarte bine, îmi vine în minte acum un nume, Lucian Ancu, lucrează în cercetare, în fizică, nu ştiu exact unde dar sigur nu în ţară. Aşa că se poate, depinde ce-ţi doreşti. Pentru unii liceul e o corvoadă, pentru alţii e o plăcere.

– De ce sunt profesorii „răi”?

– Nu cred că suntem răi, cred că părem răi în momentul în care cerem copiilor să înveţe să gândească, să se instruiască. Suntem obligaţi, însă, să facem asta, nu se poate altfel. Un fost elev al meu, care face acum facultatea undeva în Danemarca, mi-a trimis un e-mail în care îmi spune că dacă la liceu n-ar fi fost obligat să înveţe să şi gândească, nu doar să memoreze, i-ar fi fost infinit mai greu acolo unde studiază acum. În general, elevii devin conştienţi de importanţa şcolii, de calitatea profesorilor doar după ce termină liceul, eventual se „trezesc” înainte de Bacalaureat. În ce mă priveşte, sunt un profesor exigent dar nu „rău”, n-am avut niciodată probleme de disciplină cu elevii mei, nu-i jignesc niciodată şi le impun şi lor să nu se certe şi să nu se jignească, să se respecte. N-a fost nevoie să fiu rea, nu i-am pedepsit niciodată.

– Cum e Bac-ul? Cine pică, cine trece, reflectă acest examen rezultatele muncii la catedră?

– E un examen destul de greu, mai ales dacă nu înveţi şi nici nu-ţi doreşti să înveţi. Multe depind de profesori, de prestaţia lor la ore, de modul în care se comportă cu elevii. Eu n-am avut niciun elev care să pice la fizică la Bac – şi mulţi copii aleg fizica la Bac, ceea ce spune ceva. De când sunt directoare, cea mai bună promoţie a fost cea din 2013, când au luat Bac-ul 95% dintre cei care au susţinut examenul. Atunci ne-am clasat pe primul loc în judeţ. Anul ăsta cred că nu vom putea avea rezultate la fel de bune, ultima simulare arată că procentul de trecere va fi mai mic. Tot ce putem face e să sperăm că ne înşelăm noi şi să ne surprindă plăcut o altă realitate.

Uniforme, ultimul clopoţel, demisii şi nu prea

– Nu v-au înjurat copiii când le-aţi impus să poarte uniforme?

– Nu le-a impus nimeni, adică nu noi, profesorii şi nu eu, directoarea liceului. Eu i-am întrebat pe părinţi, pe elevi dacă şi-ar dori uniforme şi ce fel de uniforme, am făcut o paradă a modei, ei şi-au ales uniformele, nu eu. Părinţii au fost încântaţi de idee şi m-au ajutat. Am găsit, după o întreagă aventură, o firmă din Sf. Gheorghe care să le facă. La început uniforma s-a purtat, ideea a prins, era şi o chestiune de orgoliu, să vadă lumea că eşti elev la un Colegiu Naţional cu renume, n-a fost vorba de o gândire comunistă, cum cred mulţi despre uniformele astea. Eu zic că în şcoală elevul trebuie să arate ce ştie, nu cine sunt părinţii lui şi cât de bogaţi sunt, bogăţia părinţilor nu se datorează copiilor-elevi.

– Cât a durat entuziasmul vizavi de uniforme? Nu le-am prea zărit prin curtea şcolii...

– Nu prea le mai poartă. Nu ştiu de ce, încerc să cred că nu se leagă de apartenenţa lor la Colegiul Naţional Mihai Viteazul. Sper să-şi aducă aminte de ele sâmbătă, la Ultimul clopoţel, chiar dacă sunt slabe speranţe. Oricum, şcoala continuă şi problemele noastre la fel, urmează pregătirea pentru examenul de Bacalaureat în care suntem angrenaţi serios.

– De ce îşi dau două doamne directoare demisia şi de ce revin pe funcţie?

– Demisia directoarei Luminiţa Curceanu Costea şi a directoarei adjuncte Maria Băilă s-a produs înainte de vacanţa de Paşti. Ea a venit în urma mai multor probleme apărute în şcoală, nu a fost vorba doar de episodul cu d-na profesoară Blănaru. Am înaintat demisia Inspectoratului şcolar, colegii noştri n-au prea ştiut ce se întâmplă. Apoi, în prima zi după vacanţă, ei ne-au chemat în cancelarie să stăm de vorbă, să le spunem cum şi de ce. Au convocat un consiliu profesoral în care s-a consemnat că dânşii, colegii noştri, nu doresc să plecăm de la conducerea şcolii. La insistenţele colegilor şi ale d-nei Keresztély, şefa Inspectoratului şcolar judeţean, ne-am întors. Asta este, pe scurt, povestea şi altceva nici nu cred că ar mai fi de spus.

Cineva trebuie să şi producă, nu putem doar consuma

– Cum va rezista Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” şi care este viitorul învăţământului românesc în Covasna?

– Colegiul Mihai Viteazul va rezista, de asta sunt sigură. În rest, nu ştiu ce să zic. Oricum, numărul copiilor români determină numărul de clase cu limba de predare română la toate nivelurile. Nu ai de la cine să ceri sprijin şi nici n-are cine să ţi-l ofere. Nu fac o pledoarie „pro domo”, dar Colegiul nostru se prezintă bine în comparaţie cu altele, avem copii cu medalii la olimpiade internaţionale şi naţionale. Acum doi ani, de pildă, un elev de la noi a câştigat medalia de aur la Olimpiada internaţională de geografie, anul trecut alt elev al nostru a luat premiul trei la Olimpiada internaţională de limbă şi literatură română, nu mai spun că avem mulţi copii cu rezultate foarte bune la olimpiadele naţionale. Şi totuşi, mi-aş dori ca nu doar aceşti copii să ne facă să ne mândrim cu liceul nostru, ne preocupă în mod real şi ceilalţi elevi, cei care n-au acces la olimpiade. Nu cred că ne putem permite un învăţământ doar pentru elite.

– Se fac paşi siguri pentru reînfiinţarea unui învăţământ profesional de calitate. O fi ce ne trebuie?

– Mă bucur că s-a redescoperit învăţământul profesional şi mă bucur că există şi câteva specialităţi pentru elevii de etnie română. Meseria este cu adevărat brăţară de aur, asta nu-i doar o vorbă. Dacă ieşi dintr-o şcoală profesională cu o meserie bine învăţată e nemaipomenit. Nu toată lumea poate face o facultate, până la urmă cineva trebuie să şi producă, nu putem doar consuma.

– Traduceţi, vă rog, relaţia computer – elev – şcoală – părinte.

– Controlul asupra copiilor este din ce în ce mai redus, părinţii sunt tot mai ocupaţi şi nu mai au timp pentru educaţia odraslelor. Computerul îi duce pe copii într-o lume virtuală care devine, cu timpul, un adevărat drog. În ce mă priveşte, le-am spus şi le spun mereu că nu-i bine să trăieşti exclusiv prin computer. Inventivitatea copiilor a scăzut dramatic, totul este pe computer ori pe tabletă, nu trebuie decât să apese nişte taste... Simplu şi comod, aproape neverosimil. Copiii se înstrăinează, devin asociali şi asociabili, de citit li se întâmplă tot mai rar şi doar dacă îi obligă profesorii ăia „răi” de care ziceaţi... Cam aşa văd eu lucrurile, dar asta nu înseamnă că este chiar traducerea exactă.

Prea multe drepturi, prea puţine obligaţii

– Ce vă place, ce nu vă place în judeţul în care v-aţi născut?

– Îmi place că nu are industrie poluantă, legat de asta cred că ar trebui să dezvolte mult mai mult turismul, dar şi alte activităţi creatoare de locuri de muncă. Nu-mi place nivelul de trai scăzut al populaţiei. Lucrul ăsta se vedea foarte bine mai ales când nu existau uniformele pentru elevi.

– Cât de implicată sunteţi în acţiunile societăţii româneşti din Covasna?

– Eu sunt o fire mai retrasă, iar politica nu m-a interesat niciodată. Nu am participat la prea multe activităţi iniţiate de ligi, fundaţii şi altele asemenea. Cred că societatea românească de la noi este prea dezbinată în raport cu aşteptările pe care oamenii le au. Ideal ar fi ca „intelighenţia” românească să se adune şi să uite de pasiunile politice când e vorba de păstrarea identităţii elementului românesc în zonă. Din păcate, lumea s-a înrăit, există prea multă nevoie de drepturi şi prea puţină dispoziţie spre asumarea unor obligaţii. E vorba aici de atitudinea faţă de tine şi faţă de societate, lucru valabil şi în învăţământul românesc.