Adăpostul de noapte din Sfântu Gheorghe este cel mai aglomerat loc din oraş în timpul iernii. Viața pe străzi nu e deloc simplă, cu atât mai puțin când frigul și zăpada îngheață orice mișcare. Și chiar dacă în Sfântu Gheorge sau chiar în întreg județul nu avem foarte mulți oameni fără case, ei totuși există – cei pe care-i vedem rar, uneori dormind pe băncile parcurilor, vara, alteori pe la colțuri de containere și, că-i cunoaștem sau nu, oamenii aceștia trăiesc cel mai adesea lângă noi; de cele mai multe ori în lipsuri, tăcere și uitare. Întuneric, umezeală, încăperi insalubre, mirosuri de nesuportat și o obscuritate înfricoșătoare – toate acestea în Sfântu Gheorghe, la numai câteva minute de mers pe jos din centrul orașului. Mai exact, în celebrul bloc Sing-Sing din cartierul Ciucului. La câteva zile de la alegeri și cu puțin înainte de Sărbătorile de iarnă, într-o perioadă în care am auzit fie discursuri despre reconstrucția României, fie îndemnuri la bunătate și milostivenie, dacă ajungem la Adăpostul de noapte ne dăm seama că realitatea va bate întotdeauna imaginația noastră, oricât de bogată ar fi aceasta din urmă. Sing-Sing, o amintire a banilor europeni Împrejmuit de un gard de fier de care atârnă lucruri „la uscat”, blocul Sing-Sing devine șocant abia în momentul în care faci primii pași înăuntru, căci aspectul său exterior, oricât de neîngrijit ar fi, nu te previne nici pe departe de ceea ce e în interior. Pe clădire, o tabliță ne informează că renovarea și utilarea Căminului social s-a realizat cu bani de la Uniunea Europeană, în 2002. Acum, la zece ani de la investiție, nimic de aici nu poate fi corelat cu vreo imagine a Uniunii Europene, ba dimpotrivă: totul arată ca într-o țară din lumea a treia. Încă de la intrare – îngustă, rece și umedă, te izbește un miros pe care oricât ai încerca să-l identifici, nu vei reuși și îți vei dori să nu-l fi cunoscut vreodată. La parter, imediat cum intri pe dreapta, te întâmpină toaletele. Sau, mai bine-zis, ceea ce au fost odată, cândva și demult, grupurile sanitare. Acum sunt într-o stare de nedescris și imposibil de utilizat pentru un om obișnuit cu un trai de o minimă decență. În stânga, un coridor slab luminat, pe care mișună niște personaje care, imediat cum zăresc pe cineva străin, lansează un tir de întrebări: „de unde sunteți?”, „pe cine căutați?”, „dar de ce...?”. De undeva de sus, de la etaj, se aude un bubuit groaznic și, după secunda de șoc, ne dumirim: mai mulți copii aruncă cu petarde – doar a venit sezonul, deși vânzarea lor e ilegală. Ei sunt locuitorii din Sing-Sing, cei care au rămas aici după ce municipalitatea a mutat o parte din ei în blocul renovat din Lunca Oltului. Când se lămuresc că suntem de la ziar, oamenii ne îndrumă undeva spre capătul coridorului, unde nici măcar o undă de lumină nu mai răzbate; ne arată câteva uși, din care unele sunt atât de bine închise încât nu e chip să pătrunzi dincolo de ele. Ziua pe străzi, noaptea la Adăpost În cele din urmă, doi oameni ai străzii ne primesc în odaia lor cu paturi supraetajate. Înăuntru – aceeași mizerie de nedescris, dar măcar e cald și au unde pune capul, spun ei. Unul s-a pus deja la culcare, e cu somnul pe gene și ne răspunde mai mult adormit. Celălalt stă pe marginea patului și mănâncă, tăind bucățele de salam și pâine direct dintr-o sacoșă pe care și-a întins-o pe genunchi pe post de masă. Evident, ne privesc cu suspiciune, dar își mai revin când se lămuresc că nu suntem nici de la Primărie și nici de la Poliție. „De vreo cinci ani de zile vin aici să dorm, ca să nu dorm pe străzi. Ziua umblu pe străzi, caut de lucru, caut de mâncare... Am divorțat acum mulți ani, m-au dat afară și de la muncă și asta e, n-am casă, n-am serviciu... mai muncesc câte ceva la Primărie, muncesc de toate, ca să pot veni aici mereu... Am și o fiică, locuiește în Ungaria, dar fosta mea nevastă nu vrea să mă pună în legătură cu fata, care poate că m-ar ajuta... În fine, asta e, măcar e cald aici, nu-i ca afară”, ne spune cel care ia „cina”. Lângă el, o țigară abia începută și o sticlă de ceva; de altfel, mirosul mizeriei e acoperit din când în când de un miros de alcool. Îl întrebăm pe om ce va face dacă se va desființa Adăpostul – unde se va duce? Dă din mâini a lehamite și a nepăsare. Spune că nu-și face griji: Primăria va avea grijă de el, doar n-o să-l lase pe străzi. Vorbe puţine, îngândurare multă Pe nea Janos l-am găsit întins pe un pat. Nu s-a bucurat de vizita noastră, dar dacă tot am ajuns acolo, ne-a povestit câte ceva despre viața lui. „Sunt pensionar și stau la adăpost de patru ani. Nu e cine știe ce, dar măcar avem unde să ne culcăm. Din fericire nu ne dau afară nici în timpul zilei, aici e cald, așa că îmi convine” – povestește. Hrana și-o cumpără când are din ce, iar când nu are, nu mănâncă sau îi mai dau colegii de cameră. „Ceilalți lucrează, vin acasă numai seara, mai primesc câte o bucată de pâine de la ei când eu nu am. Pensia mea este de 500 de lei, asta nu îmi ajunge toată luna, dar încerc să mă descurc cu pot. La cantină mie nu-mi dă nimeni nimic, nici măcar un ceai, așa că mai bine stau aici” – spune bătrânul. L-am întrebat despre familie, prieteni, cunoscuți, rude. Bătrânul s-a uitat la noi și nu a mai vorbit. Parcă intrasem pe un tărâm al tăcerii în care nu erau altceva decât amintiri uitate, o altfel de viață, poate prea dureroasă ca bătrânul să poată vorbi despre ea. Ne-a a poftit sec să ieșim afară. Adăpost și pentru femei Am urcat la etajul doi, unde ni s-a spus că ar fi adăpostul de noapte pentru femei. Pe coridor am găsit de toate – de la o oliță pentru nevoile copiilor, până la un atelier de frizerie ambulant, unde un copilandru tocmai era tuns cu mașina de către un bărbat tânăr. Copii desculți, aproape dezbrăcați și părinți beți sau îngândurați. Toți cu ochi vii și ageri, dibuind până la cele mai ascunse detalii – dacă nou-veniții au ceva de împărțit, o țigară, o bomboană ori o bucată de pâine sau, dimpotrivă, au venit doar așa, de curiozitate. Un alt bărbat ne-a îndrumat către capătul holului, într-o încăpere care era în beznă, dar de unde se auzeau urletele unei femei. Niște copii ne-au atenționat că în așa zisul adăpost miroase îngrozitor. Ne gândeam că mai rău decât fusese nu avea cum să fie... ei bine, ne-am înșelat. În cameră – o femeie, despre care nimeni nu vorbește, nici nu se știe cine e și de cât timp stă acolo, strigă să ieșim și să o lăsăm în pace. Era singură și nu a vrut să vorbească nici cu noi, nici cu altcineva. Ce o fi în sufletul ei, ce se ascunde în camera murdară, în acel pat unde zace de cine știe cât timp, numai ea știe. Contraste chiar pe coridoare Pe lângă cei care locuiesc aici numai noaptea – cel puțin oficial, în Sing-Sing mai sunt și locatarii veșnici. Familii întregi cu copii numeroși, care se înghesuie în cămăruțele ce le țin loc și de dormitor, și de bucătărie ori baie. Dar, așa cum ne șade nouă bine în spiritul balcanic, și aici cei mai avuți se disting repede de ceilalți: la numai zece pași de coridoarele și grupurile sanitare insalubre, poți vedea uși metalice noi, care dau în camere proapăt văruite și amenajate cu mobilă modernă și televizor cu ecran plat; înăuntru, câțiva tineri romi frumos îmbrăcați și o femeie cu multe bijuterii de aur. În cadrul ușii următoare, un bărbat între două vârste vrea și el să ne vorbească. „Stau aici de cinci ani cu toată familia – cu nevasta și cei patru copii. Acuma e bine, avem și căldură, nu prea încăpem că-i mic, dar e mai bine decât înainte, când locuiam pe terenul de fotbal... Noi lucrăm pe unde putem, copiii merg la școală toți și așteptăm, poate că o să primim și noi un apartament în blocul cel nou din Lunca Oltului”. Unii nu acceptă să vină la adăpost Pe lângă cei în jur de 80 de locatari ai adăpostului, în Sfântu Gheorghe autoritățile au în evidență alți 20-25 de oameni care nu au unde să se adăpostească de frig. Șeful Direcției pentru Asistență Comunitară Sfântu Gheorghe, Tanko Vilmos, spune că unii nu acceptă nici condițiile minime impuse de ei, astfel nu au cum să beneficieze de un pat la adăpost. Există și cazuri în care oamenii străzii refuză să stea la adăpost. „Bărbatul pe care îl vedem de cele mai multe ori în jurul bisericii romano catolice din centrul orașului este un astfel de caz. De câte ori este adus la adăpost, pur și simplu pleacă” – spune Tanko. Tot fără locuință este și o familie cu trei copii, dintre care un bebeluș de jumătate de an. După ce au locuit într-o baracă de pe malul Oltului care le-a fost demolată de Primărie acum doi ani, oamenii s-au refugiat într-o clădire abandonată a municipalității, tot pe malul Oltului. Aici nu au nici electricitate și nici apă curentă, iar ferestrele le-au mascat cu cartoane și pungi, ca să nu intre frigul. Bărbatul, în vârstă de 28 de ani și cap al familiei, spune că nu s-ar duce pentru nimic în lume în Őrkő sau la Sing-Sing, pentru că nu vrea probleme cu alți romi. La anul vor fi schimbări Sing-Sing se închide, astfel că nici Adăpostul de noapte nu va mai funcționa aici. Iarna aceasta oamenii străzii cu siguranță vor mai sta aici, dar de la anul probabil că Adăpostul va funcționa într-o altă locație. Oamenii cunosc foarte bine acest lucru şi știu că vor trebui să se mute. Mai mult decât atât, ne-a luat ceva timp până când le-am explicat unora că nu ne-am dus la ei pentru a-i da afară. Adăpost plin și la Târgu Secuiesc În orașul breslelor în jur de 20 de persoane trăiesc în adăpostul amenajat în clădirea fostului IFET. Deși inițial administrația publică locală a vrut ca locația să funcționeze doar ca adăpost de noapte, încet-încet acesta a fost „cucerit” de diferite persoane care și-au adus aici toate lucrurile și s-au instalat ca în propriul apartament. Așa cum probabil era de așteptat, mizeria este și aici la ea acasă, mai mult decât atât, potrivit unui localnic al adăpostului, Both Maria, unii sunt atât de leneși încât mai bine stau în frig decât să spargă lemnele asigurate de Primărie și să facă focul. Soarta ne-o facem singuri? Adăposturile de noapte și blocurile sociale sunt subiect tabu pentru mulți. Vorbim de cercuri închise, unde cu greu intri și unde pentru a afla povești de viață și a-i face pe oameni să se deschidă trebuie să treacă mult timp. Aceste persoane sunt sceptice în ceea ce privește „intrușii”, și simt că cei care merg la ei și îi întreabă unele lucruri o fac cu prejudecăți. Nu vor să își arate fața şi s-au opus vehement când am zis că vrem să le facem poze. Le este rușine de condiția în care sunt și se închid în lumea lor, unde nu vor să fie deranjați. Unii sunt murdari, scandalagii sau violenți, dar alții sunt tăcuți, închiși în gândurile lor și tot ceea ce ne spun este că nu au fost întotdeauna așa sau că până la urmă se vor descurca ei. Tristețea de pe fețele lor devine și mai accentuată când vine vorba de Crăciun. Mulți își aduc aminte de vremurile de odinioară, când aveau familie, copii voioși în jurul bradului, când se așezau la masă împreună cu cei dragi. Un bărbat divorțat pe nume Gabor ne-a spus că anul acesta de Crăciun va fi la adăpost, unde va povesti cu ceilalți locatari de vremurile de altă dată, de copiii pe care nu i-a mai văzut de mult timp, de cum ar fi trebuit să fie această sărbătoare. „Mă doare sufletul că am ajuns în halul acesta, dar ce să fac? Încerc să mă pun pe picioare și poate așa într-o bună zi voi avea o altfel de viață” – spune bărbatul în a cărui privire nu mai poți citi... nimic.