Interviu cu pictorul Fioghin Calistrat, basarabeanul care a ales să trăiască la Sfântu Gheorghe

Recenta Expoziție de pictură și linii negre deschisă la finele săptămânii trecute la Arcuș l-a (re)adus în prim-plan pe pictorul Fioghin Calistru, cel care spune că titulatura de basarabean e o poreclă, un protest pentru un pământ românesc. Năcut în Basarabia, Fioghin Calistru trăiește în Sfântu Gheorghe de 12 ani, iar înainte de asta a trăit intens și furtunos, fiind protagonistul unor aventuri demne de un roman. Spune că a avut o copilărie superbă, plină de basme și povești fantastice, iar anii tinereții i-au marcat firea arzândă, avidă de dreptate și nesupusă. Înainte de căderea Comunismului s-a aflat în grupul celor care au protestat pe străzile Chișinăului și a fost arestat pentru că a purtat și fluturat tricolorul românesc; a făcut închisoare și în Germania, de data asta pentru o încăierare mai puțin încărcată de patriotism. A pictat icoane, peisaje, nuduri, flori și mări, mereu căutând legătura insesizabilă dintre pânză și imaginea reală, niciodată cu dorința de a impresiona cu orice preț. A pictat pentru că asta și-a dorit mereu și pentru că asta își dorește să facă până în ultima clipă a vieții sale – o viață despre care ne-a povestit într-un interviu în exclusivitate.

– Spuneți-ne, vă rog, care sunt rădăcinile dvs. De unde vă trageți și ce ați fost înainte de a fi cel de azi?

– Părinții mei au avut rădăcini serioase, mă trag dintr-o familie de mazâli... m-am născut în satul Moșeni, în județul Bălți din nordul Basarabiei, la 30 de kilometri de Ștefănești – în familia celor doi nebuni care-mi sunt părinți, doi iubitori de cărți și oameni talentați. Am un frate mai mic, muzician, şi o soră Anastasia, care trăiește în Germania. Când m-am născut, nici curent electric nu aveam în casă, eu îmi amintesc de lampa pe gaz sau de întunericul pătrunzător al nopților lungi... Abia când aveam vreo șase ani am văzut curentul electric. Și am văzut lupul intrând în ogradă, cu mult înainte de a vedea ce e ăla curent electric... Peste ani am întrebat-o pe bunica: dar cum se făcea că tu, fără o vedere prea bună, vedeai, știai când venea lupul? Și mi-a explicat simplu: când intra lupul în sat, toți câinii tăceau... și se puneau pe lătrat abia când pleca. Am trăit momentele acelea de basm, cu viscol și lupi afară, cu noi copii, la căldura sobei, protejați de căldura bunicii... Sora mea era obligată să-mi citească permanent Sadoveanu, ca eu să adorm... abia pe la 7-8 ani am început să citesc și tot vroiam să-mi citească... Regimul sovietic nu prea permitea asemenea literatură, dar aveam părinți deștepți care făceau rost de cărți.

– Ați crescut, deci, într-o familie cu dragoste pentru carte, pentru artă și frumos...

– Părinții ne-au dăruit viața, ne-au educat și ne-au dăruit dragostea de carte – iar asta, la români, nu sună chiar străin. Cred că noi suntem ca toate popoarele – nici mai buni, nici mai răi. Eu am avut noroc cu părinții, care mi-au observat devreme apucăturile năstrușnice: de pe la 2 ani m-am apucat de desenat... pe pereți la început; îmi dădea mama creionul, eu desenam și ea era fericită: că dacă nu desenam, mă apucam de năzbâtii. Dragostea de carte nu s-a făcut însă cu bățul, chiar de eu eram un copil neastâmpărat.

– Care a fost momentul decisiv pentru a urma pictura?

– Eu din clasa I știam deja că există Liceul de arte plastice de la Chișinău... mereu o întrebam pe mama dacă avea să mă dea mai departe la școală și ea mereu îmi spunea că dacă aveam să fiu cuminte, da. Și toată viața mea de copil m-a terorizat cu asta: dacă nu faci aia sau ailaltă, nu te mai dau la școală. Și așa m-au atacat toată viața oamenii: în slăbiciuni. Slăbiciunea mea era școala, și cu asta mă atacau ai mei... până la urmă toți părinții fac asta, pentru binele copiilor. Iar eu nu m-am priceput niciodată să-mi ascund slăbiciunile, ceea ce m-a făcut veșnic vulnerabil. Am avut noroc să fac Liceul de arte plastice și am ajuns la facultatea pe care mi-am dorit-o, în Estonia. În Basarabia, o țară ocupată ca și acum, nu era pe atunci nicio facultate. Puteam merge la Moscova sau Sankt Petersburg, eu am ales Estonia, la școala de elită a Uniunii Sovietice, unde toată lumea voia să meargă, că avea profesori școliți în Europa, cu cultură mare. Am absolvit în 1986, ceea ce mi-am dorit și am ajuns pictor. Asta mi-am dorit de mic, nu știam ce-i ăla un pictor, dar știam că asta vreau. Toată lumea râde de mine, dar eu am făcut ce am vrut, că am fost un încăpățânat.

– Când a căpătat munca dvs. o valoare reală, care v-a dat certitudinea că ați ales bine?

– Am vândut primele lucrări în facultate, că trebuia să trăiesc din ceva. Nu am tablouri foarte scumpe, am vândut și cu 3.000 de euro, dar nu multe... Pictez cu dragoste, dar nu mă despart greu de lucrări, niciodată. Eu nu sunt egoist, și de copiii mei m-am despărțit, dorindu-le binele. Bun, există și motive, dar astea nu mai trebuie amintite acum, ce-a fost s-a dus și rost nu mai are.

– Ce înseamnă pentru dvs. a fi român?

– Oricum, orice ai fi, e foarte greu să fii român în Basarabia… Oamenii nu au curajul să spună că sunt români, pentru că omul nu-i făcut să suporte teroarea, iar românii acolo erau terorizați fizic, moral, până la exterminare… și nici azi nu stau lucrurile mai bine. Acolo nimeni nu vrea să fie român, căci violența și agresiunea fizică sunt extrem de convingătoare: îți poate fi violată fata, îți poate fi bătut copilul… Eu înțeleg că trăim așa, într-o lume frumoasă, că toate lucrurile se rezolvă democratic, la un nivel așa, aparent. Dar până la urmă, toate lucrurile se rezolvă prin violență.  Asta-i cu neamul românesc, că românii de aici nu prea au grijă de ceilalți români. Dar nici românii nu zic că sunt români, când merg în străinătate, așa cum basarabenii nu vor să fie români, chiar de pașaportul românesc îl vor. În rest însă, presiunea e foarte mare pentru ei. Dar până la urmă, nici nu ai ce face, că nici în țara asta nu românii se află la putere, ci alții… eu am spus asta de multă vreme și fiecare înțelege ce poate de aici. Câteodată a fi român înseamnă așa, un fel de mini-meserie, pentru unii. Pentru mine, a fi român înseamnă că așa m-a făcut mama. Nu înseamnă nici mai mult, nici mai puțin, ci că eu sunt eu.

– Dar cu revolta dvs., în urma căreia ați fost și arestat, cum s-au împăcat părinții, cum v-ați împăcat dvs.?

– Noi nu suntem neamuri care plâng, dar le părea rău, că familia mea a vărsat destul sânge – au luptat cu arma în mână. Rudele din partea mamei nici nu le-am cunoscut – frații, verii, au fost îngropați de vii de către ruși… A fost foarte tragic și am rămas puțini. Poate că așa pățeam și eu, că eram încăpățânat, protestatar, nu voiam să cedez… Dar au avut grijă de mine părinții, mi-au dat o educație, m-au dus oarecum în altă direcție, că altfel cine mai știe ce se întâmpla. Pe de altă parte, tot timpul am luptat pentru democrație, ca să pot spune ce vreau. M-am răsculat împotriva sistemului, dar a fost un act de demnitate bărbătească, eu așa socot. Însă a fost o întâmplare tragică, au murit oameni, camarazi, au rămas copii fără tată. Prin 1987 a fost asta, la Chișinău... dar acum cu toții se laudă că au făcut, au dres... Oamenii sunt trecători și asta uită ei.

– Povestiți-ne despre România și primele sentimente de aici...

– Îmi doream dintotdeauna să vin în România, dar se putea mai greu... Am ajuns prin 1990, cu o excursie. Dar lucrurile sunt încurcate, căci cu vreo trei ani înainte ieșisem din închisoare, după ce am ridicat tricolorul în Chișinău și au zis că sunt terorist român.  Apoi am fost operat de cancer la Arad... În fine, în 1991, înainte de a se destrăma Uniunea Sovietică, mi-am făcut cetățenia română. Pentru mine, asta e țara mea.

– Și de ce Sfântu Gheorghe?

– Am ajuns în Sfântu Gheorghe întâmplător, acum vreo 12 ani, treceam pe aici cu mașina, de la Brașov. Am văzut orașul ăsta cu un singur semafor și mi-am zis: eu aici mă mut, sunt ciupercar, îmi place liniștea... și asta a fost. Mă simt aici ca acasă, iar tensiunile interetnice mi se par un circ ieftin, din moment ce eu am prieteni maghiari care fac orice pentru mine și alături de care mă simt ca un frate.

– Am auzit că aveți un trecut sentimental mai tumultuos...

– Da, da... mie nu mi-e rușine de mine, de ceea ce am făcut, dar aș prefera să mi se admire pictura, nimic altceva. Am șapte copii de la trei neveste. Vreo cinci sunt în Canada, prima fiică e în Estonia și alta la Chișinău. Țin legătura doar cu fiica cea mare, cu restul nu am niciun fel de legături.

– Și nu vă e dor de copii, de oameni din trecut, de iubiri?

– Dorul... dorul e un animal care mai trebuie sugrumat câteodată. Putem să ne dedăm dorului, să bocim, dar eu nu fac asta. Viața e scurtă... Le-am dat viață, să fie sănătoși, le doresc tot binele din lume. Mi-am făcut datoria față de ei, i-am iubit și-i port în inimă, dar până la urmă suntem cu toții liberi în lumea asta. Și trebuie să trăim împăcați cu trecutul nostru, cu alegerile noastre.

– Cum vedeți viitorul și ce vă doriți pentru mai departe?

– Eu cred în artă și pictură, care au viitor luminos... cred că arta va salva lumea. Artiștii unși cu pana sfințeniei sunt genii ale omenirii și au răzbit în lumea asta prin sinceritate. Am și eu artiștii mei preferați, iar Paul Gauguin e unul dintre fruntași. Cred în artă, în salvarea pe care o va aduce. Nu mă supără nimic, doar când mă arde soarele mai tare... Pensula, desenele, sunt jucăriile mele... sunt un om norocos, am fericirea de a trăi din pasiunea mea, ceea ce mă face fericit. Nu am nefericiri sau invidii. Am acoperit vreo trei mii de hârtii și picturi, am vândut vreo o mie, dar asta e nimic, e simplă joacă – mai am multe de făcut, sănătate și putere să am, că în rest o să pictez în continuare...

– Aveți vreun mesaj pentru cei care vor să vă caute, să cumpere din lucrările dvs.?

– Eu stau în Sfântu Gheorghe, cine vrea să mă găsească... e ușor. Bețivanul de la Gară – așa m-au poreclit și așa mă știe lumea, sunt ușor de găsit. În rest... să fim cu toții sănătoși, mai liniștiți, mai descrețiți...!