Interviu cu Bram Voorn, olandezul care schimbă destine la Sfântu Gheorghe

Bram Voorn este un olandez cu o personalitate cuceritoare, dincolo de modestia care îl caracterizează. Ani la rând, el a călătorit prin Europa până când destinul l-a forţat să se stabilească în România, unde s-a îndrăgostit şi şi-a întemeiat o familie. Schimbarea destinului lui a atras şi schimbarea destinului unor oameni pe care dizabilităţile pe care le au îi fac să fie percepuţi de ceilalţi ca anormali şi demni de izolat. Pentru Bram Voorn handicapul, indiferent de natura lui, nu este însă un obstacol în calea apropierii de oameni. Dimpotrivă, el simte plăcerea de a-şi petrece timpul în preajma lor, de a-i descoperi şi a-i ajuta să se descurce prin forţe proprii, de a le fi alături în orice situaţie. În noiembrie 2014, el a deschis Bori Bazar, un spaţiu comercial cu produse second hand, în care cinci persoane cu diverse handicapuri vin zilnic să lucreze şi chiar să socializeze ca nişte oameni normali. Aşa cum spune Bram Voorn, Bori Bazar este singurul loc din Sfântu Gheorghe în care toată lumea are de ceva de câştigat.

Am stat de vorbă cu acest om plin de o bunăvoinţă molipsitoare, pentru a afla cât mai multe despre el şi despre oamenii cu care lucrează. Ne-a acordat cu lejeritate o parte din timpul lui, răspunzând calm la întrebări, şi a împărtăşit cu generozitate gânduri, sentimente şi experienţe de viaţă, demonstrând că deschiderea şi pozitivismul sunt cea mai bună cale către armonie şi convieţuire în relaţiile interumane.

– Cum ai descoperit oraşul Sfântu Gheorghe şi ce te-a adus aici?

– Mai întâi am venit la Târgu Mureş. De 19 ani tot umblu prin estul Europei. Am trăit în Ungaria timp de cinci ani, apoi m-am dus în Ucraina, unde am stat patru ani, la graniţa cu Ungaria. Aşa se explică de ce vorbesc limba maghiară. Apoi, pentru doi ani, m-am întors acasă, în Olanda. Ulterior, am ajuns în România.

– Ce te-a determinat să pleci din Târgu Mureş?

– În timp ce lucram acolo, am cunoscut-o pe internet pe fosta mea soţie, care este din Baraolt. Am început să ne întâlnim, eu am rămas fără job, apoi, după un an, în mod firesc, pasul următor a fost să mă mut în Baraolt, ca să-i dăm o şansă relaţiei noastre. La foarte scurt timp, ne-am căsătorit şi, la fel de repede, ea a rămas însărcinată.

– Ce a urmat apoi?

– Am început să lucrez pentru o fundaţie aici în Sfântu Gheorghe. Aveau o mulţime de haine second hand pe care le vindeau, dar fără să facă ceva folositor cu ele, aşa încât m-au rugat pe mine să fac un proiect din toată afacerea asta, cu oameni cu dizabilităţi. Eu am experienţă în lucrul cu oamenii cu dizabilităţi. M-am simţit mereu atras de acest gen de organizaţii care fac ceva pentru oamenii care au nevoie de un sprijin special.

– Este vorba despre proiectul la care lucrezi acum?

– Da. Mă refer la acest bazar, care este rezultatul proiectului pe care l-am început. Aici lucrurile se fac de către oameni cu dizabilităţi, care, în clipa de faţă, se descurcă perfect în ceea ce au de făcut fără ajutorul meu. Ştiu ce şi cum să facă. Se implică în întreaga activitate pe care o desfăşurăm.

– Dar ce faceţi voi concret aici?

– Primim lucruri second hand din Olanda, mai exact de la două fundaţii de acolo, şi încercăm să le vindem. Ceea ce vezi aici este mai degrabă o activitate de tip caritabil, decât pur comercială pentru că lucrez cu persoane care, până la vârsta de 18 ani, au posibilitatea de a merge la şcoli speciale, dar care, după ce termină aceste şcoli, nu mai au niciun viitor. Şi asta din cauza handicapului pe care îl au.

– Activitatea pe care o desfăşoară la Bori Bazar îi ajută să aibă un viitor?

– Da, pentru că, prin proiectul pe care l-am dezvoltat, le dăm o şansă să se integreze în societate, să iasă din mediul restrâns al familiei, să se simtă şi să fie utili în societate, dar mai ales să îşi recapete încrederea de sine.

– Dar legislaţia din România le permite să se angajeze şi în companii. De ce au nevoie de un astfel de loc?

– Este o problemă în rândul companiilor care refuză să angajeze astfel de oameni, având convingerea că sunt o povară şi că nu dau randament. Dar şi legislaţia este păguboasă pentru că angajatorul care refuză să angajeze persoane cu dizabilităţi este obligat să plătească la stat doar jumătate din salariul minim pe economie. Ceea ce preferă să şi facă. În Olanda, de pildă, fie că angajezi, fie că nu, plăteşti salariul integral la stat pentru persoanele cu dizabilităţi. În felul acesta, angajatorul preferă să îi ofere un loc de muncă unui om cu handicap. Chiar dacă el va avea un randament de doar 30%, tot este un câştig pentru angajator decât dacă ar plăti acei bani degeaba. Dar, de regulă, oamenii aceştia muncesc destul de mult.

– Se schimbă ceva la oamenii care vin aici?

– Da. O mulţime de lucruri. În primul rând, aici sunt trataţi ca nişte oameni normali. Afară, în societate, sunt priviţi ca nişte ciudaţi. Oamenii nu sunt obişnuiţi să vadă prea multe persoane în situaţia lor şi îi privesc ciudat. Iar ei simt asta. Una dintre fetele care lucrează cu mine suferă de sindromul Down. Înainte să o cunosc, stătea numai cu capul plecat. Conştientiza că ea e altfel şi se ruşina. A format un fel de cocoaşă din cauza acestei poziţii cu capul plecat. Eu am ieşit mereu cu ea şi am adoptat în toate împrejurările o atitudine relaxată. De multe ori, dansam în incinta unor bănci sau magazine, iar ea îmi atrăgea atenţia că se uită lumea la mine. Eu îi demonstram că nu mă interesează ce cred ceilalţi. După un timp, am văzut-o dansând ea însăşi fără rezerve pe muzica din magazine. Acum, ţine capul sus, nu îi mai este ruşine cu ea şi vine zilnic aici unde face treaba în ritmul ei şi după puterile ei.

– Cum reuşeşti să le câştigi încrederea?

– Este foarte simplu. Dacă le dai o şansă, dacă priveşti dincolo de boală, descoperi personalităţi fascinante, pline de calităţi şi defecte. Eu îi tratez ca şi cum ar fi normali, nu îi compătimesc şi îi ajut încurajându-i să îşi facă treaba neajutaţi de nimeni.

– Dar de ce crezi că oamenii manifestă o reticenţă faţă de persoanele cu dizabilităţi?

– Cred că este şi o problemă de mentalitate. Să ne amintim că în vechiul regim oamenii îşi ascundeau copiii cu probleme. În societatea aceea era o ruşine să ai un handicap. Cred că această mentalitate s-a perpetuat. În Olanda e diferit. Când eu eram în liceu, ne trimiteau la centre sociale în care erau astfel de oameni şi toţi trebuia să venim sub o formă sau alta în contact cu oamenii care aveau probleme de tot felul. Asta explică de ce pentru mine este mult mai uşor să accept anumite lucruri. Sunt familiarizat deja cu astfel de situaţii.

– Crezi că ar fi mai bine pentru copiii cu probleme să meargă la şcoli normale, şi nu la şcoli speciale?

– În niciun caz. S-a demonstrat că o clasă în care există un copil cu handicap psihic îşi reduce nivelul, în loc să îl ajute pe copilul cu probleme să se dezvolte armonios.

– Oamenii aceştia primesc salarii?

– Nu. Nu primesc nimic. Lucrează aici pe bază de voluntariat. La un moment dat am încercat să îi recompensez personal pentru eforturile lor cu sume modice, dar au refuzat să primească acei bani. Pentru ei este important că cineva le acordă şansa de a fi trataţi normal.

– Ceea ce faci pentru aceşti oameni te face să te simţi special?

– Dar eu nu sunt special. Eu fac ceva ce îmi face plăcere. Nu aştept recunoştinţă şi nici recunoaştere. Nu îmi place să fiu în atenţia reflectoarelor.

– Şi avantajele tale care sunt?

– Eu primesc zilnic o mulţime de zâmbete. Sunt înconjurat de multă energie pozitivă. Noi ne petrecem aici mult timp împreună. Suntem ca o familie şi ne simţim foarte bine împreună. Ei mă răsplătesc cu prietenia lor sinceră.

– Aveţi cumpărători?

– Da. Avem deja clienţi constanţi. Oamenii au aflat de noi şi vin destul de des să cumpere de la bazarul nostru. Deja am început să facem şi oferte pentru clienţii noştri. Sperăm că din ce în ce mai mulţi să ne descopere.

– Te-ai gândit ce s-ar întâmpla cu aceşti oameni dacă nu aţi mai avea activitate şi bazarul s-ar închide?

– Da. Ar fi destul de dureros şi pentru ei, dar şi pentru mine. Însă nu îmi pun acum problema să plec. Voi rămâne în Sfântu Gheorghe de dragul lor, dar şi de dragul fetiţei mele pe care o iubesc enorm. Deci avem şanse să fim mult timp împreună.

Cei care merg la Bori Bazar (la ieşire din Sfântu Gheorghe spre Ilieni) nu doar că fac cumpărături avantajoase, dar primesc şi o ceaşcă cu ceai pentru care nu trebuie să dea bani. O plătesc cu câteva cuvinte frumoase. Aceasta este încă una din ideile lui Bram Voorn, căruia îi place să trăiască frumos printre oameni, dincolo de barierele aşa zisei normalităţi.