Așa cum v-am promis, revenim cu a doua parte a interviului pe care fosta mare gimnastă Szabó Kati ni l-a acordat în exclusivitate la începutul acestei luni, când s-a aflat în vacanţă la casa părintească din Zagon. Dacă în prima parte a discuţiei noastre am vorbit despre evoluția gimnaștilor români la Jocurile Olimpice de la Londra, astăzi vom aborda o latură mult mai personală, încercând să o cunoaştem mai bine pe cea care a obţinut zeci de medalii olimpice, mondiale şi europene pentru România.

– Spuneți-ne cu ce vă ocupați acum. Ştiu că ați avut nişte probleme de sănătate, vă mai supără spatele?

– Sunt antrenor, dar deocamdată nu mă duc în sala de antrenamente, nu lucrez tocmai din cauza faptului că acum doi ani de zile am fost operată cu spatele. Din păcate am în continuare probleme de sănătate, așadar acum mă ocup de familie, în special de cei doi copii ai mei.

– Vă faceți timp să vizitați și locurile natale. Ce vă face să veniți în fiecare an la Zagon?

– Vin cel puțin o dată pe an, vara. Au fost și ani în care am venit și de mai multe ori, dar de fiecare dată vin vara pentru o perioadă mai lungă de timp. Mi-e dor de locurile natale, îmi place să fiu acasă.  Poate pentru că în timpul copilăriei nu am prea fost acasă. Nu vreau să spun neapărat că acum recompensez anii în care am fost departe de casă, dar îmi place enorm de mult să fiu aici.

– Cum vă primesc oamenii din Zagon, ca pe cineva al lor, sau ca pe o campioană?

– Satul a rămas același. Sunt oameni buni și răi, ca peste tot în lume. Anul acesta însă am observat cât de răi și de invidioși pot fi oamenii. Nu voi da nume, dar asta e realitatea. În ceea ce privește familia, din păcate prea puțini membri ai familiei mai sunt acasă. Am un frate care locuiește la Sfântu Gheorghe, el vine la sfârșitul săptămânii acasă. Este foarte greu să vii acasă și să nu te aștepte nimeni, doar o casă goală.

– Având în vedere faptul că vă place atât de mult acasă, v-ați gândit să vă mutați aici?

– Sigur că da, m-am gândit foarte serios la acest lucru, dar nu acum. Copiii mei au încă nevoie de mama lor, Zeno are doar nouă ani. Dar mai târziu, da, aș vrea să revin la Zagon, de ce nu?

– Când ați plecat de fapt din Zagon? Câți ani aveați?

– Am început gimnastica aici la Zagon, cu profesoara Farkas Iren. Ea m-a descoperit, le-a spus părinților mei că am talent și ar trebui să mă ducă undeva unde se face gimnastică de performanță. Părinții mei au încercat tot ce au putut, m-au dus la Brașov, pentru că în anii ’70 aici nu era nimic. De la Brașov am fost trimisă la Onești, pentru că acolo era un club sportiv puternic, care s-a axat pe gimnastică. Eram încă foarte mică, îmi aduc aminte că am început grădinița aici la Zagon, dar am terminat-o la Onești.

– Ce a urmat după episodul Onești?

– În decembrie 1979 am plecat la Deva, după ce cu un an înainte Lotul Olimpic s-a mutat la Deva. Acolo am stat câțiva ani buni, nu mai știu exact câţi.

– Cum vă amintiți de toată această perioadă?

– A fost foarte greu. În primul rând pentru că am fost doar un copil, iar spre deosebire de alții de vârsta mea, care se jucau cu păpușile sau pe afară, eu eram în sală. Nu am avut parte niciodată de așa ceva pentru că nu am avut niciodată timp pentru joacă. Când am început gimnastica nu știam de ce m-am apucat de fapt, dar mă consider norocoasă pentru că am reușit să obțin rezultate notabile, pe când alte colege ale mele, care făceau același lucru ca și mine, nu au nimic. Adevărul e că în gimnastică ai nevoie și de un dram de noroc, iar eu l-am avut.

– Ați avut vreun antrenor preferat, cu care v-a plăcut mai mult să lucrați?

– Eu am lucrat bine cu toată lumea. Mi-a plăcut mult de Octavian Bellu, care este și azi la Lotul Olimpic, dar nu pot spune că am avut un antrenor preferat. Mi-a fost întotdeauna să mă adaptez schimbărilor. Am intrat în sală și ni s-a spus că trebuie să facem aia, aia, aia, indiferent cine ne antrena, era la fel. Exercițiile, antrenamentele trebuiau făcute indiferent de cine era cu noi.

– Păstrați legătura cu fostele colege de la lot?

– Da, cu fiecare dintre ele. Acum este simplu pentru că putem vorbi des pe internet. În anii în care am fost la Deva, gimnastele veneau și plecau, dar am continuat să păstrez legătura cu fiecare dintre ele. În fiecare an ne punem de acord și ne întâlnim cu toții la Deva. De obicei fixăm data întâlnirii cu un an înainte ca fiecare să aibă timp pentru a planifica vacanța, concediul pentru acea dată. Este un sentiment plăcut să îmi revăd colegele și de fiecare dată ne simțim foarte bine.

– Mulți spun că gimnaștii trebuie să muncească mai mult decât alți sportivi pentru a obține rezultate notabile. Ce părere aveți despre acest lucru?

– Orice sport este foarte greu. Diferența la gimnastică este faptul că trebuie să începi la o vârstă foarte fragedă pentru a putea spera la succes. De asemenea, te lași foarte repede, eu la 20 de ani deja nu mai făceam gimnastică. Acum mai sunt câteva excepții de sportive care mai fac gimnastică la 22-25 de ani, dar pe vremea când eram sportivă, asemenea lucruri nu erau.

– Aveți o medalie favorită dintre cele aproape 200 câștigate?

– Olimpiada rămâne un concurs unic și cred că toți sportivii din lumea asta sunt de acord cu mine. Toți sportivii au ca scop participarea la o ediție a Jocurilor Olimpice, iar când ajungi să urci pe podiumul competiției supreme este o senzație de nedescris. Este total altceva decât alte concursuri, în Satul Olimpic predomină o atmosferă aparte, pe care niciun sportiv nu o poate înțelege decât după ce participă. Așadar medalia de la Jocurile Olimpice este într-un fel favorită. Pe vremea mea însă și medaliile de la Mondiale și de la Europene aveau altă valoare pentru că aceste competiții nu erau organizate anual, ci din doi în doi ani. Un concurs special pentru mine a fost Campionatul Mondial de la Budapesta, pentru că a putut veni și mama mea să vadă concursul.

– Ce părere aveți despre sportul covăsnean?

– Nu prea sunt în temă, din câte știu la Covasna nu prea este nimic, iar la Sfântu Gheorghe se mai mișcă una, alta, de exemplu și copiii fratelui meu practică gimnastica la Sfântu Gheorghe. În ceea ce privește alte sporturi, nu știu ce se întâmplă în Sfântu Gheorghe.

– Ce carieră ați fi ales dacă nu vă ieșea pasul cu gimnastica?

– M-am gândit mult la acest lucru. Aș fi vrut să fiu medic pentru că sunt pasionată de medicină, de anatomie. Dintre ramurile medicinei aș fi ales pediatria pentru că iubesc foarte mult copiii și mă interesează tot ce ține de noutățile medicale în domeniu.

– Ce mesaj le transmiteți acelor părinți care vor să își trimită copiii la gimnastică, dar au ceva rețineri?

– Atâta timp cât copilului îi face plăcere să practice acest sport, îi place gimnastica, să îl lase. Din moment ce copilul spune că nu mai vrea să meargă la antrenament pentru că îl doare capul sau îl doare burta, ceva nu este în regulă. Niciodată nu va fi performanță dacă părinții vor mai mult decât copilul, pentru că gimnastica trebuie să fie pe placul copilului și nu al părinților. Dacă însă copilul vrea să meargă, să facă, iubește sportul, trebuie lăsat.