„În momentul acesta cea mai mare provocare la nivelul societăţii este recâştigarea încrederii şi pe vertical, şi pe orizontal, pentru că acum nimeni nu are încredere în nimeni“. Aş paria 10 contra 1 că nu ghiciţi din trei încercări cine a spus vorbele astea. Dacă citiţi interviurile Ioanei Ene Dogioiu ştiţi, desigur, despre ce-i vorba. Autorul vorbelor nu e nici d-na Dăncilă, nici dl. Dragnea, nici alţi înţelepţi ai Neamului. Este preşedintele UDMR, dl. Kelemen Hunor. Un înţelept al altui neam, pe care nu mă văd obligat să-l scriu cu „N“ mare pentru că nu este neamul care mă defineşte ca individ.

Dar spusele d-lui Kelemen sunt doar ocazia de a vorbi despre încredere într-o zi în care la Palatul Cotroceni s-a mult-mediatizat o întrevedere Iohannis-Dăncilă. Pe Teodor Meleşcanu nici nu-l mai amintesc, este o persoană neglijabilă ca ministru. Un puţin cuvântător cu aere de atoateştiutor. În schimb, e musai s-o amintim pe d-na premier, dânsa este o persoană vorbitoare, ca să nu zic de-a dreptul vorbăreaţă, ies din gura doamnei tot soiul de poveşti... hazlii pentru cunoscătorii de limbă română. Mă rog, nu ăsta-i subiectul.

O zi numai bună să vorbim despre încredere: premierul României crede „zero“ în preşedintele României, în vreme ce preşedintele României crede la fel de mult în premierul României. Sentimentul e reciproc. În  timp ce primii oameni ai statului român îşi mărturiseau acest tip de încredere, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se desfăşura ultima etapă a unui proces al „celui mai puternic om din România“, adică preşedintele Camerei Deputaţilor, Liviu Dragnea. Dumnealui se luptă cu neîncrederea procurorilor şi judecătorilor, nu cu încrederea alegătorilor. Poate fi condamnat într-un proces pentru nişte angajări fictive. O aiureală, dacă mă-ntrebaţi pe mine, nu era nevoie de acest proces pentru ca Dragnea să fie condamnat la închisoare, era suficient să-l fi pedepsit cum se cuvine, adică nu cu suspendare, pentru furtul de voturi de la alegeri.

În această adevărată „Zi a încrederii naţionale“ (nu există, dar uite un subiect pentru parlamentarii noştri de Covasna, de ce n-am avea o asemenea Zi?!), la Palatul Cotroceni preşedintele Iohannis a dat glas tulburării de încredere în premier şi ministrul de Externe. Normal, câtă vreme cei doi îl sar pe preşedinte de pe tabloul luării deciziilor importante de politică externă. Nu doar urât, nu doar aiurea, ci şi condamnabil din partea reprezentanţilor Puterii în Executiv. Avem, totuşi, o Constituţie conform căreia preşedintele României se ocupă de politica externă a ţării. La Cotroceni, Iohannis a vorbit despre predictibilitate, cooperare instituţională, corectitudine, iar Dăncilă şi-a luat notiţe cu pixul. Cuminte, ascultătoare şi neconflictuală, aşa cum o ştim, câtă vreme nu-l are prin preajmă pe şeful direct, Liviu Dragnea...

În această adevărată „Zi a încrederii naţionale“, ditamai preşedintele Camerei Deputaţilor aşteaptă o sentinţă. Cum o fi, frate, să stai în boxa acuzaţilor ca un hoţ ordinar şi să speri la mila unei instanţe judecătoreşti, pregătindu-ţi în gând discursul în care, obligatoriu, eşti o victimă inocentă a Justiţiei „statului paralel“?! Nasol. Încredere zero. Ştim şi noi, ştie şi el de ce.

Tot în această adevărată „Zi a încrederii naţionale“ au apărut nişte cifre seci de la Statistică, cifre care opresc creşterea economică a României. Tot despre încredere este vorba, evident. O încredere esenţială: în puterea noastră de a trăi mai bine. Despre această încredere aflăm, aşadar, că stagnează. Ca şi creşterea economică a ţării. Care a rămas pe loc în trimestrul I al acestui an faţă de trimestrul IV al anului trecut. Asta înseamnă, nu-i aşa, stagnare. Specialiştii spun că două trimestre de stagnare înseamnă recesiune. Adică să dăm înapoi. Nu doar încrederea, ci şi banii luaţi pe negândite dintr-un buget spart de nişte guvernanţi iresponsabili. Să sperăm că nu vom ajunge acolo. Perspectivele nu sunt, însă, favorabile optimismului deşănţat afişat până acum, România este singura ţară europeană care stagnează, după ce anul trecut eram „tigri“, „lei“ şi alte sălbăticiuni în materie de creştere economică.

Cât despre încrederea noastră în cei care îngroapă România în meandrele concretului, ce să zic, mai bine o lăsăm pe altă dată, să nu dăm în depresie într-o singură zi...

Cu ce rămânem după ce va trece această adevărată „Zi a încrederii naţionale“? Cu un gust amar, coclit, de buimăceală tristă, ca după un chef prelungit cu băuturi proaste amestecate. O Zi ca viaţa noastră toată.