„Dormim adânc de vreo 20 de ani, ne fură viaţa, plătim cu muncă şi bani. Prea egoişti să ne unim în vreun fel, principiul nostru: fiecare pentru el. Dar într-o zi copilul te va întreba: ce-ai făcut, tată, cu viaţa ta, cu ţara mea? Eu n-am nimic aici... Adio, tată, rămâi cu hoţii sau ieşi în stradă, eu am o viaţă-n faţă. Declar pierdută ţară, vreau să lucrez afară”.

Sunt versuri dintr-o poezie-manifest semnată „Vama” şi cântată de Tudor Chirilă la Vocea României. „Voce” pe care a şi câştigat-o cu Cristina Bălan, pe nedrept în opinia mea, dar asta-i altă discuţie. Acum vorbim despre nişte versuri care exprimă perfect ce simt milioane de copii, de taţi, de mame, de bunici: revoltă, neputinţă, durere, furie, frică. Revoltă. Copii şi părinţi obligaţi să fugă din ţară ca să trăiască decent. Părinţi şi copii obligaţi să sufere de dorul copiilor şi părinţilor. Bunici obligaţi să trăiască şi să moară uitaţi, părăsiţi, înfometaţi, însinguraţi, îndureraţi.

Cam ăştia suntem. Generaţii întregi ar fi putut cânta sau recita versurile astea. Tudor Chirilă este şi el tată, este purtătorul de voce al copilului lui. Da, cred că vorbele astea ar fi şi-acum un foarte bun material didactic pentru elevi şi profesori. Pentru toţi cei care au curajul să înveţe din propriile greşeli. Dac-ar fi după mine, i-aş obliga pe toţi dumnezeii pe care îi plătim – masochişti ce suntem – ca să-şi bată joc de viaţa noastră, să le înveţe pe de rost. Să le simtă, dacă e cu putinţă. Dar nu e! Nu poţi să le ceri ce nu au şi n-au avut niciodată: bun simţ comun. Dumnezeii, se ştie, sunt dincolo de bine şi de rău.

Am dormit prea mulţi, prea multă vreme, iar pentru unii e prea târziu, acum, să se trezească. Generaţii întregi au pierdut totul pentru că nu s-au trezit la timp, lăsându-i să lucreze pe cei care n-au dormit deloc. Generaţia mea e terminată. Generaţia voastră s-a trezit. Încă e timp să schimbaţi ceva în ţara asta. Încă e timp să declaraţi găsită ţara. Pentru că, dacă nu o veţi găsi, versurile astea, Tudore, vor fi cântate de copiii tăi şi îţi vor sparge timpanele, aruncându-te în revoltă, neputinţă, durere, frustrare, furie, frică. Iar cercul se va închide absurd şi nedrept, lăsându-ţi sufletul pustiu. De ce-ai plecat? De ce să fi rămas?! Întrebările astea cu răspuns asumat îţi vor albi nopţile mai mult decât revolta împotriva unui sistem ticăloşit.

Am adormit târziu cu Tudorii mei în gând, furios pe viaţa mea, pe ţara mea, pe soarta noastră. Nu plecaţi, Tudore, găsiţi-vă ţara şi luaţi-o înapoi! E a voastră, chiar dacă nu simţiţi încă asta. Şi, mai presus de orice, e singura soluţie. Nu doar pentru voi, ci şi pentru noi.