Interviu cu artista originară din Irlanda de Nord, Kaz Hawkins, care joi a concertat la Sfântu Gheorghe, în proiectul aniversar OCV20, „Rupe tăcerea! Nu e vina ta”

Cu o voce vindecătoare și o experiență de viață care îi permite să relaționeze cu oamenii aflați în cele mai negre momente ale vieții lor, Kaz Hawkins e o adevărată inspirație, indiferent dacă o auzi prima dată sau ești familiar cu muzica, versurile și povestea sa. Nu poți să o asculți și apoi să spui că nimic nu s-a schimbat în viața ta. Acesta este și motivul pentru care echipa Observatorul de Covasna și-a dorit să marcheze aniversarea de 20 de ani printr-o experiență aparte – pentru că a fost mai mult decât un concert. Joi, înainte de eveniment, am avut ocazia și bucuria să o intervievăm pe artista care ni s-a alăturat trup și suflet la Sfântu Gheorghe și a îmbrățișat cu toată ființa proiectul „Rupe tăcerea! Nu e vina ta”, lansat cu această ocazie. Este un demers care își dorește să vorbească deschis despre abuz, violență domestică și durere, pentru că, fie că le vedem sau nu, acestea sunt și în jurul nostru. Și toți putem ajuta, dacă știm cum. Despre acest lucru am vorbit cu artista originară din Irlanda, stabilită la Paris, ea însăși victima abuzului încă de la vârsta de 4 ani, apoi a violenței domestice și a drogurilor, dar în cele din urmă o adevărată supraviețuitoare. Citește în continuare un interviu care s-a lăsat cu lacrimi, dar și cu speranța că nimic nu e pierdut dacă lupți și nu renunți. 

- Suntem onorați să te avem aici, în Sfântu Gheorghe, și să fim primii care îți prezintă județul Covasna. Nu te vom întreba cum ți se pare, deoarece știm că nu ai văzut încă multe, dar știm că nu este prima ta vizită în România, așa că te vom întreba în schimb: ce părere ai despre țara noastră?

O iubesc. Îmi place foarte mult autenticitatea ei. Prima dată, am venit să cânt la un festival aici anul trecut. Atunci a fost și prima dată când am ajuns în România. Am fost copleșită de pasiunea pentru muzică pe care o aveți. Credeam că nimeni nu mă cunoaște aici, ca să intru pe scenă în fața a mii de oameni care îmi cântau melodiile. A fost... wow! Așa că iubesc faptul că sunteți autentici și credeți în puterea muzicii. Iar acesta este un lucru minunat. 

- Știm că, în călătoriile tale în jurul lumii, ai cântat în multe locuri, unele mai neobișnuite decât altele: festivaluri, catedrale, dar și în închisori, instituții de sănătate mentală, pe nave sau chiar într-o piscină victoriană goală. Care ocupă un loc special în inima ta?

Cred că fiecare are însemnătatea lui. Concertul de la închisoare a fost cu scopul de a-i educa pe cei încarcerați cu privire la răul pe care drogurile pot să îl facă. Și îmi amintesc că a fost un deținut care a izbucnit în lacrimi când am început să cânt „Lipstick & Cocaine” – One More Fight. L-am întrebat de ce plânge. Mi-a zis că se simte vinovat. A fost dealer de droguri și că s-a simțit foarte vinovat că drogurile lui ar fi putut să fure talentul cuiva ca mine. Deci pentru mine acest moment a fost extrem de special, pentru că, deși știu că oamenii pot fi afectați pe moment de muzică, am crezut că este un lucru minunat ca acest infractor să spună că îi pare rău că drogurile ar fi putut să îmi distrugă viața. Iar instituțiile de sănătate mentală au nevoie de expunere, au nevoie să folosească muzica. Sunt un mare susținător al acestui fapt. Când merg în aceste instituții, primul lucru care mă întreabă pacienții este: cum ai scăpat? Cum ți-ai revenit? Pentru că atunci când ești în depresie nu vezi nicio lumină. Vezi doar întunericul. Așa că atunci când vorbesc cu mine primesc puțină speranță că dacă cineva ca mine a reușit, atunci și ei pot deveni liberi. Așa că fiecare loc are o însemnătate a lui, dar toate sunt foarte speciale. 

- Aici ne aflăm, iată, într-o biserică. După cum știi, evenimentul nostru este atât o aniversare, deoarece marchează 20 de ani de la înființarea ziarului nostru, Observatorul de Covasna, dar face și parte dintr-un proiect comunitar numit „Rupe tăcerea! Nu este vina ta”, care transmite un mesaj important pentru victimele abuzurilor, deoarece rolul presei este să vorbească deschis nu doar despre bine, ci mai ales despre rău. Așadar, nu este întâmplător că ești aici, acum, alături de noi. În acest sens, aș dori să te întreb: de unde începe vindecarea?

Cred că este un lucru complex. Și cred că voi, ca organizație, ca ziar, faceți exact ce trebuie făcut. Creați mici momente, în timp, care duc la schimbare, cu câte un pas înainte. Pentru că principalul impediment în ruperea tăcerii este frica. Este crezul meu că dacă oferi suficientă informație, dacă dai oamenilor îndeajuns de multe cunoștințe, frica se diminuează. Deci prin muzica mea, prin spectacolele mele, asta încerc să folosesc. Pentru că participanții văd, până la final, puterea mea. Da, este foarte greu. Dar când începi să rupi barierele fricii și toate miturile care înconjoară bolile psihice sau depresia, atunci oamenii se gândesc: „ok, e în regulă să nu fii în regulă și am și eu o voce pe care ceilalți vor să o audă”. Cred că acesta este începutul. Atunci vindecarea primește o șansă, o platformă să meargă înainte. 

- Ai spus adesea că scena este locul unde te simți în siguranță, unde nimeni nu te poate atinge. De unde să începem și noi căutarea propriului loc de siguranță?

Wow. Wow... asta e o întrebare... puternică. Sunt milioane de oameni în lumea aceasta aflați în suferință. Sincer, nu știu, nu am un răspuns. Suntem unici și spațiul pe care l-am creat pentru mine poate să nu se potrivească altcuiva. Dar este o credință a mea că toți merităm acest spațiu, că l-am câștigat doar pentru că am supraviețuit încă o zi. Acest lucru îți dă dreptul să ai propriul tău loc. Cred că doar atât pot spune acum, pentru că este un lucru puternic pentru mine numai să îmi imaginez că am răspuns la o întrebare așa de grea, deși inima mea e mare și întotdeauna vreau să le ofer oamenilor orice doresc. Cel mai important este să crezi că meriți. 

- Crezi că oricine poate găsi alinare în muzică?

Da, atât timp cât urechile tale sunt deschise, cât inima ta este deschisă să auzi magia muzicii. Chiar și când am fost internată la psihiatrie și m-am oprit din cântat, am continuat să ascult muzică. Separam tobele de corzi și le făceam să danseze în mintea mea. Eram îmbuibată cu droguri, aveam halucinații, dar separam muzica venită de la diverse instrumente. Pentru că eram dependentă de cocaină, foloseam această metodă să mă oprească să mai iau droguri. Luam apoi chitara și transformam această nebunie din mintea mea în cântecele pe care acum le cânt. Am avut un fost iubit care mi-a spus că lui nu îi place muzica. I-am spus că minte. Nu există om pe pământul ăsta să nu îi placă muzica. Pentru că muzica este ritmul vieții. Fără acest lucru, ce sens mai are să trăiești?

- Se zice că muzica este un limbaj universal. 

Exact. 

- Spui că pe tine muzica te-a ajutat să te vindeci și să treci prin cele mai grele momente. Crezi că oricine poate înlocui durerea și traumele cu creativitatea?

Oricine ar trebui să aibă oportunitatea să vadă ce este în latura lui creativă. Unii oameni sunt buni la matematică și științe. Dar sunt și foarte mulți oameni care trec neobservați deși au talent. Așa că trebuie să oferi noii generații instrumente, vopsea și orice oportunitate să exploreze, pentru că nu știm tot ce poate face creierul. Cred că totul se reduce la a oferi oamenilor șansa de a explora ce este ascuns. 

- Aș vrea să te întreb și ce le-ai spune victimelor care nu vorbesc despre abuzurile trăite pentru că le este rușine...

Te aud, te văd! Nu ești singur! Să nu crezi, pentru nicio clipă, că este vina ta. Nu este! Oamenii spun asta tot timpul, dar crede-mă, nu este vina ta. Eu am trăit asta, știu cum este să fii blocat, știu cum este să crezi că totul este vina ta atunci când ești lovit cu mâna, cu piciorul, când ești înfometat, când ești ținut departe de prietenii tăi și nu ai acces la bani. Știu exact ce simți în acele momente. Așa că, în calitate de supraviețuitor, care acum o duce foarte bine, chiar vreau ca oamenii să știe că îi iubesc. Să știe că cineva îi iubește. Eu sunt aici, cânt, datorită vouă! Avem nevoie să vă auzim vocile. Dacă poți să cânți, dacă poți să îți faci vocea auzită prin mine, te susțin! O să cânt pentru tine până la ultima suflare. 

- Ce mesaj puternic! Așa cum ai zis și tu, majoritatea agresorilor încearcă, și de multe ori reușesc, să arunce vina asupra victimei. Cum îi convingem pe oamenii din jur să înțeleagă faptul că victima nu este vinovată?

Prin educație și informare. Asta este esența cântecelor mele. De aceea și folosesc exemplul meu personal. Când partenerul meu mi-a tăiat gâtul, m-a lăsat să mor. Eram pregătită să renunț. Dar am supraviețuit cât să pun mâna pe telefon și să sun la poliție. Un polițist m-a salvat și m-a dus la spital. Când am ajuns la spital, partenerul meu i-a spus doctorului că eu mi-am făcut asta. Doctorul a zis „ok” și m-a pus într-o cameră sub cheie și am fost supravegheată ca pacient cu tendințe suicidale. Când m-am trezit, abia puteam să vorbesc. Doctorul m-a întrebat: „Știi ce ți-ai făcut?”. I-am spus: „Dar nu eu am făcut asta”. A zis: „Știu, dar trebuia să te întreb”. Așa am scăpat, datorită acelui doctor care era educat suficient cât să își dea seama care sunt semnele unei relații abuzive, știa despre violența domestică, știa ce să facă într-o situație de criză. Și polițistul care m-a cărat din casă a știut. A știut la ce doctor să mă ducă astfel încât să primesc ajutorul de care aveam nevoie, a știut să zică la triaj că e caz de violență domestică și că trebuie să mă separe de partenerul meu, să mă ducă într-un spațiu sigur, care să îmi dea șansa să le spun ce s-a întâmplat. E greu pentru prieteni când privesc astfel de relații din afară. Eu mereu le spun oamenilor să aibă foarte mare grijă în astfel de situații. Poți să îi spui prietenei sau prietenului tău de 50 de ori să își lase partenerul, dar nu îi abandona niciodată. S-ar putea ca a 51-a oară să fie cea în care reușește să se elibereze. Poate că și tu ești epuizat să îi vezi în acea situație, bătuți și învinețiți, dar nu îi abandona niciodată. Acesta este cel mai bun mod în care un prieten sau un membru al familiei poate fi de ajutor. Dă-i o șansă de a deveni o supraviețuitoare sau un supraviețuitor stându-i aproape! 

- Acela a fost momentul când ți-ai dat seama că ești într-un loc din care trebuie să ieși, adică pe patul de spital?

Mi-a luat o vreme să realizez. Abuzatorii au un control puternic asupra victimelor lor. Mi-au trebuit multe luni să mă eliberez de acolo. Dar am intrat într-un spital, alături de alte femei, am primit ajutorul de care am avut nevoie. Se pot adăuga multe lucruri, pentru că eu eram și dependentă de cocaină. Ceea ce a însemnat că trebuie să rup dependența și să devin puternică emoțional. Sunt multe straturi care vin cu violența domestică. 

- Ce le-ai spus copiilor tăi și cum crezi că ar trebui să îi pregătim pe ai noștri pentru viață?

Copiii mei au fost martorii multor lucruri. Cel mai mare regret al vieții mele este că nu am avut puterea să îi protejez. Dar eram într-o situație în care eu nu mai aveam controlul. Acum am o relație minunată cu unul dintre copiii mei. Ceilalți doi încă nu m-au iertat. Mai au nevoie de timp. Și dacă trebuie să aștept restul vieții mele ca acest lucru să se întâmple, atunci asta o să fac, pentru că este parte din procesul de vindecare și redescoperire. Trebuie să ofer familiei și copiilor mei timp să se vindece. Astfel de situații afectează atât de multe persoane din jur, nu doar femeia care este într-o relație abuzivă, ci și copiii, tații, unchii. Toată lumea e afectată. Prin urmare, toată lumea are nevoie de timp pentru vindecare. Deci acum am o relație minunată cu fiica mea cea mică. Ea m-a iertat că nu am fost o mamă bună. Acum îmi spune: „Mamă, tu nici măcar nu ai avut vreo șansă! Chiar nu ai avut, pentru că mereu ai avut o traumă. Dar acum o am pe mama”. Pentru mine, acesta este un mare succes. 

- Este în puterea noastră să îi ajutăm pe copii să prevină astfel de situații sau oamenii au propriile lor destine? Este ceva stabilit de la început, e bătut în cuie? 

Cred că nimic nu e bătut în cuie. Violența domestică este un subiect mereu fluctuant. Din nou, cred că informația și cunoștințele sunt foarte importante. Educați-vă copiii! Spuneți-le, de când sunt mici, că nu așa se poartă oamenii normali, că violența nu e normală, că nu așa respecți o femeie, care naște, care creează viață. Dacă, de la o vârstă fragedă, femeilor li se arată cum trebuie tratate, că trebuie respectate, o să înțeleagă cum trebuie să fie. Dar dacă văd lipsă de respect față de mamele lor, față de surorile lor, atunci acel comportament va deveni parte din ei. Iar apoi va fi greu de schimbat. Așa că este datoria noastră, a tuturor, să ne asigurăm că femeile sunt respectate. 

- Cum te-a ajutat pe tine faptul că ai avut curajul să vorbești deschis și să cânți despre durerile tale?

Mi-a luat mult timp, dar motivul pentru care m-am recuperat a fost că am știut că undeva în mine se găsește puterea asta. Și am avut acest talent. Nu am știut unde mă va duce, dar, în timp ce eram în perioada de recuperare, mi-am zis despre aceste cântece pe care le-am scris în secret, ani de-a rândul, despre tot ce mi s-a întâmplat mie: oare câte femei trec prin ce am trecut și eu? Deci trebuie să le folosesc și să îmi spun povestea. Cred că nu am realizat că va fi ceva atât de mare, pentru că era doar povestea mea și un proces de vindecare. Am folosit scena să mă vindec, să devin iar puternică. Dar cred că a fost un drum lung pentru mine pentru că am fost foarte mulți ani afectată de traumă. Mereu le spun oamenilor că am 50 de ani, din care 40 am trăit cu trauma. Sunt doar 10 ani în care pot să spun că m-am eliberat de traume. 

- Unde ar fi Kaz Hawkins astăzi fără trecutul său dureros?

Nu cred că aș fi cea care lasă această moștenire. Cred că aș fi fost excentrică, dar nu la fel de creativă ca acum. Pentru că atunci când mă chinui să scriu un cântec, trec peste blocaj când mă gândesc la lucrurile care mi s-au întâmplat în trecut. Și am multe amintiri pe care pot să le accesez. Nu știu ce aș face dacă nu aș avea toată această informație. Poate aș fi fost comediant, sau striper, sau cineva cu o viață foarte colorată. Dar nu știu dacă aș fi ajuns cântăreață. 

- În cele din urmă, aș dori să încheiem cu un mesaj pozitiv și să te rugăm să transmiți un mesaj celor care vor citi interviul nostru. Ce crezi că este important pentru ei să știe chiar acum?

E important să știe că au o voce. Nu doar prin intermediul meu. Dar și că sunt mulți alți oameni peste tot în lume care vor să îi susțină, care vor să fie folosiți ca un canal pentru a-și face vocile auzite. Am fani în toată lumea care îmi trimit mesaje pe Instagram, Facebook, oriunde mă găsesc și care caută ajutor. Și pot să conectez oameni din lumea toată și să îi îndrept spre locuri unde pot primi sprijin. Evident, nu pot rezolva toate problemele lumii, deși îmi doresc să pot ajuta pe oricine. Dar îmi folosesc rețele de socializare să ofer sprijin. Și cred că cel mai important mesaj pe care pot să îl transmit este: vă rog, nu renunțați niciodată și nu credeți nicio clipă că această lume va fi mai bună fără voi, pentru că nu este adevărat. 

- Unde pot cei care doresc să te asculte, să te vadă și să te întâlnească să te găsească?

Să mă caute pe Google, kazhawkins.com, Facebook, Instagram, Twitter. Sunt chiar și pe TikTok acum. 

- Excelent! Mulțumim foarte, foarte mult! Este o onoare să te avem aici. 

Mulțumesc și eu! Onoarea este a mea. 

* Interviul a fost realizat în limba engleză, iar traducerea aparține autorului.

Foto: Kristó-Gothárd Hunor