– Biserica (cea ortodoxă cu predilecție) traversează în România o criză de imagine, iar, în aparență cel puțin, atributele care defineau percepția bisericii în trecut nu mai sunt la fel de actuale. Am stat de vorbă pe tema acestui subiect cu tânărul teolog Vasile Antonie Tămaș, pe care l-am întrebat în primul rând care ar fi cauzele acestei crize?

– Cauza principală este tocmai acest modernism prost înţeles, care acoperă fiecare tentacul al societăţii. Sfânta Biserică a fost, este şi va rămâne actuală în percepţia celor care o consideră, peste veacuri, drept principala formatoare de esenţă spirituală, în viaţa omului. O aşa-zisă criză de imagine poate fi propagată numai în cercurile care doresc laicizarea totală a cultului personal şi în special public, al societăţii. Atributele Sfintei Biserici sunt rememorate şi actualizate în fiecare moment prin oameni, făpturile îndumnezeite care poartă pretutindeni energiile divine creaţioniste. Biserica este „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească” (Simbolul credinţei). Nu putem vorbi de o umbrire a acestor atribute vitale, întărite de toate figurile mari ale creştinismului, şi de Dumnezeu. Societatea modernă (realizez aici o trecere prin toate formele de conducere şi dominaţie ale ultimelor decenii) oferă cu foarte mare lejeritate dreptul de a ghida mulţimile prin retorică de joasă speţă (de multe ori ipocrită şi ateistă), unor bacterii mâncătoare de spiritualitate, care transformă trăirea în instinct. Biserica propovăduieşte Cuvântul. Cuvântul înnobilează sufletul. Criza de imagine despre care discutăm, indiferent de provenienţa ei (interioară sau exterioară Bisericii ca instituţie), nu este altceva decât o încercare jalnică de a raporta acest reper divino-uman (Biserica), la neajunsurile noastre zilnice, la stările noastre de necutezanţă. Însă, în eternitatea ei, Sfânta Biserică va rămâne „Stâlp şi temelie a adevărului.” (I Tim 3,15).

– Nu ar trebui ca biserica să fie mai flexibilă sau mai deschisă în fața  unor noi realități? Ortodoxia înseamnă trăire, emoție, viață… dar în fața altarului pare-se că e multă răceală și adeseori tăcere, atunci când vine vorba de problemele reale cu care se confruntă oamenii. Mulți sunt cei care se rezumă la reproducerea unui fragment evanghelic, făcând poate prea puțin ca acesta să fie și înțeles de oameni. Nu cumva există riscul formării unei prăpastii tot mai mari între biserică și oameni?

– „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.” (Ps 18,1). Evoluţia omului şi a societăţii, extinsă pe varii domenii, a adus cu sine noi probleme şi confruntări pe care fiinţa umană le întâlneşte în viaţa de zi cu zi. Sfânta Scriptură, cartea de căpătâi a creştinismului, este şi va rămâne mereu actuală. Suficientele expuneri şi soluţionări ale situaţiilor prezentate în Biblie sunt un model continuu şi de păstrat pentru rezistenţa umană în confruntarea cu neregulile şi necesităţile actuale. Actualizarea constantă a învăţăturilor bisericeşti în predicile din lăcaşurile de cult este, într-adevăr, o necesitate extremă pentru omul religios al secolului XXI. Această transpunere în prezent trebuie să fie susţinută şi de un cumul de factori pe care oratorul este nevoit să îi aibă în posesie: cultura teologică, retorica desăvârşită, cunoştinţele din domenii precum psihologia, medicina, istoria şi literatura. Dacă vorbim despre o anumită suficienţă în însămânţarea învăţăturilor pe pământul fertil din sufletul omului, putem stabili un reper clar: delimitarea celor impunători prin trăire şi cuvânt de cei mai puţin „antrenaţi” sau „Mulţi chemaţi, puţini aleşi”. Cultul ortodox şi ritualul sacru pe care Sfânta Biserică îl exprimă prin diferite servicii religioase a fost conceput şi stabilit încă din primele secole creştine. Nu ne putem permite anumite abateri sau omiteri ale diverselor formule dogmatice sau cultice, fiindcă acest lucru ar degrada latura sacramentală, constituind o fărădelege morală, condamnată de către Biserică. Tocmai aceste încercări au fost cu greu stăpânite în primele opt secole creştine, de către Sfinţii Părinţi. Sfânta Liturghie este centrul cultului creştin ortodox. Având mărturii despre săvârşirea şi formarea acesteia încă din secolul al II-lea, când Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful descrie în Apologiile sale existenţa şi desfăşurarea acesteia, nu putem realiza o „modernizare” sau o reevaluare a acestei Sfinte Slujbe. Sfânta Liturghie reprezintă actualizarea jertfei supreme a Mântuitorului Iisus Hristos. Prăpastia, dacă poate fi vorba de aşa ceva, este diferenţa dintre aprofundarea Tainelor şi Dogmelor bisericeşti şi „patinarea” inertă în exterior, formală şi rece.

– Cum pot oamenii face astăzi distincție între învățătorii buni sau răi, respectiv între învățăturile bune și rele? Acestea se găsesc peste tot, chiar și în bisericile ortodoxe, iar accesul la informație este azi o armă cu două tăișuri. Te poate izbăvi, dar te poate și face să te rătăcești spiritual...

– „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.” Dacă omul nu este suficient de îmbunătăţit pe plan spiritual, devine uşor coruptibil şi lesne de ghidat. Învăţăturile menite să ofere un confort spiritual îndreptat spre un bine absolut au fost şi sunt, indiferent de religie (creştinism, hinduism, budism etc.), demne de urmat. Ortodoxia are ca fundament de necontestat o revelare reală, palpabilă, a tuturor învăţăturilor sale. Situaţiile, întruchipările şi faptele divine din Vechiul şi Noul Testament confirmă categorisirea clară în poziţia de formatoare a adevărului, Bisericii noastre străbune. Într-o societate bazată tot mai mult pe esteticul venit în combaterea spiritualului, pe sexualitatea venită în detrimentul unei înfrânări cu o anumită logică morală, învăţătura de tip pozitiv poate fi uşor confundată cu o latură negativă. Răul apare de cele mai multe ori sub forma unui bine neaşteptat. Societatea modernă poate masca cu o tenacitate demnă de invidiat termenul de rău, mai ales în mediul urban. Arhimandritul Ilie Cleopa spunea: „Când eşti la oraş, diavolul vine sub diferite chipuri: un prieten, o carte, o femeie, un duşman; când eşti în singurătate, vine personal.”

– Cum pot privi oamenii vremurile astea financiare grele, în condițiile în care, astăzi, lumea se plânge de prea multe biserici aurite în paralel cu prea multe sate fără pâine? De ce am avea nevoie de milioane de euro pentru o Catedrală a Mântuirii Neamului în loc să ajutăm neamul să se mântuie combătând sărăcia lui sufletească, dar și materială, investind în susținerea preoților de la sate și în educaţia și cultura semenilor noștri?

– După decembrie 1989, în România s-au ridicat foarte multe lăcaşuri de cult. Acest efort a fost susţinut, în primul rând, de o necesitate sufletească acerbă a omului, de o sete îndreptată spre absolutul spiritual multă vreme umbrit de doctrine omeneşti greşite şi false. Nimeni nu a putut făuri un locaş de închinare fără a avea susţinere din partea închinătorilor. În fiecare sat fără pâine avem, în momentul de faţă, pâinea pentru suflet, reflectată în Sfânta Biserică. Mântuitorul Iisus Hristos spune: „Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu.” (Lc 4,4) Necesitatea spirituală şi efortul susţinut pentru a aduce locaşurile de cult în mijlocul fiecărei comunităţi, indiferent de mărimea populaţiei acesteia, nu trebuie confundată cu lipsa de interes pentru celelalte nevoi umane. Nu se pot făuri biserici aurite numai dacă sufletele care le primesc sunt de aur. Cred cu tărie în mina cu metale preţioase din sufletul fiecărui român. Foarte multă lume se leagă de acest subiect, al construcţiei Catedralei Mântuirii Neamului, pentru că, este provocatoare următoarea ipostază: totul se năruie în jurul nostru iar unii ridică o grozăvie arhitecturală. Consider această înfăptuire, în mare parte, o încercare de închegare spirituală, indiferent de anumite deziluzii optice ale unora. În ţările mai „performante”, pe lângă monumentele religioase apar şi alte năzuinţe şi binefaceri sociale, formând un cumul social şi spiritual. Noi, cu spiritualitatea, stăm mult mai bine în comparaţie cu vestul aproape în totalitate laicizat. Să fim cu luare aminte. Starea socială a preoţilor din anumite zone ale ţării este, în numeroase cazuri, suficient de grea. Lăsând la o parte judecata care ne îndeamnă înspre limbuţia cu tente de rău, las această orânduire în Mâinile Creatoare.

– Care ar trebui sa fie astăzi reperele unui bun creştin şi de ce oameni precum Părintele Arsenie Papacioc sau Iustin Pârvu sunt oarecum izolaţi şi chiar ignoraţi? Azi e foarte greu să determini normalitatea, să-ţi găseşti calea. Cum ne găsim drumul către o normalitate creștină?

– Reperele unui bun creştin sunt Sfânta Biserică cu toate învăţăturile ei morale şi practice, cultura şi arta de a deveni inteligent şi lizibil spiritual, şi cel mai mare sentiment pe care îl poate nutri un om faţă de cei din jur, iubirea (îndumnezeirea). Marile figuri ale spiritului creştin ortodox românesc, precum Pr. Arsenie Papacioc, Pr. Iustin Pârvu, Pr. Arsenie Boca, Arhim. Ilie Cleopa nu vor fi niciodată ignorate de către cei care s-au desăvârşit prin îndrumările lor directe sau indirecte, însă ne putem confrunta şi cu un fenomen de falsă sacralizare personală a celor care refuză această parte de istorie creştină românească, pentru a reflecta mai mult asupra propriilor persoane, câteodată lipsite de esenţă dar impunătoare prin verbul „a poseda”. Noi, oamenii, suntem (precum afirmă şi Dogmatica Ortodoxă) dumnezei, în sensul în care participăm activ la crearea individului nou, la perpetuarea neamului. Normalitatea creştină se regăseşte în naştere, în Sfintele Taine de iniţiere (Botez, Mirungere, Euharistie), în viaţa axată pe principiile morale care îţi oferă stabilitate şi confort spiritual. Omul este înzestrat cu libertate şi raţiune. Libertatea noastră trebuie să reflecte pretutindeni fiinţa Hristoforică (purtătoare de Hristos) şi să analizeze cu atenţie etapele venite în sprijinul desăvârşirii mult dorite.