CULTURA 22 iulie 2024

„La început, mă simţeam în afara comunităţii, simţeam o graniţă între mine şi ceilalți”

de Mirela Cara Dragu | 673 vizualizări

Interviu cu actrița TAM, Mădălina Mușat

 Cea de-a V-a ediție a Festivalului-Concurs DbutanT, organizată în plină pandemie, aducea în echipa Teatrului „Andrei Mureșanu” o tânără actriță, pe Mădălina Mușat, care la vremea respectivă avea doar 25 de ani. Cei care au văzut-o atunci și-o amintesc probabil în spectacolul „Menajera”, cu care a cucerit rapid publicul din Sfântu Gheorghe. 

 Faptul că azi, la nici patru ani încheiați de la DbutanT2020, Mădălina Muşat este nominalizată la categoria „Cea mai bună actriță în rol secundar” a celei de-a 32-a ediții a Galei Premiilor UNITER, pentru rolul din spectacolul „Mobilă şi durere” de Teodor Mazilu, în regia lui Cristian Ban, arată că experiența dobândită pe scena de la Sfântu Gheorghe a ajutat-o să se dezvolte profesional și să își facă remarcat talentul și dăruirea cu care este înzestrată. 

În interviul acordat pentru revista noastră, Mădălina a vorbit deschis despre ce a însemnat pentru ea experiența ultimilor ani alături de echipa TAM. 

 

În acest moment nu mai eşti la început de drum. Ai venit la noi ca tânără actriţă, iar acum eşti deja profesionistă. Poţi vorbi puţin despre ce a însemnat pentru tine experienţa de la Sfântu Gheorghe?

Într-adevăr, şi eu simt o schimbare majoră. Altfel percep lucrurile acum. Cred că, la început, mă dedicam extraordinar de mult meseriei, într-un fel care putea să devină nociv. Adică, mă consumam foarte repede, ardeam multă energie, o energie care ţinea pe termen scurt, dar mă epuiza. Fiind foarte pasionată, eram gata să renunţ la orice pentru meseria asta. Acum, ştiu cum să îmi dozez energia de la începutul proiectului până la sfârşit. Am învăţat că e foarte important să-mi ofer răbdare. Înainte simţeam că dacă ceva nu-mi iese azi, până mâine trebuie să vin cu soluţia. Acum știu să aștept. 

Practic te tratezi cu mai multă blândeţe, nu mai eşti atât de exigentă cu tine însăți. 

Da.

Ce a determinat schimbarea asta, cum ai ajuns la această indulgenţă faţă de tine însăţi?

Mi-am dat seama că lucrurile tot ajung să funcţioneze la un moment dat, nu e o panică atât de mare. Mi-am dat seama că, şi dacă greşesc, nu sunt un chirurg, nu moare cineva din cauza mea. Și, până la urmă, în meseria asta este vorba în primul rând de plăcere, nu de încrâncenare. Nu vii aici obligat de părinţi, cum dai la medicină... E ceva ce dacă nu faci din pasiune, mai bine nu mai faci. 

Ai avut momente în viaţa ta de până acum când ai simţit că pasiunea e pe punctul de a dispărea? Te-ai simţit descurajată?

Cred că n-am avut niciodată o dispariţie totală a pasiunii. Am în mine acest sâmbure de credinţă că o să fac asta tot restul vieţii. Poate că lucrurile se vor schimba la un moment dat. Nu zic că e ceva bătut în cuie, dar de când am dat prima oară la teatru, a fost o constantă, e ceva aliniat cu ce simt eu că ar trebui să fac.

De la trupa de actori din Sfântu Gheorghe ai învăţat ceva?

Extraordinar de mult! Am învăţat cum trebuie să faci teatru, nu într-un mod individualist, ci funcționând în echipă. Mi-am dat seama că, cu cât conştientizezi mai mult că eşti o rotiţă în echipa respectivă, cu atât lucrurile se dezvoltă bine şi pentru tine. Cu cât tragi mai mult pentru echipă, cu atât mai mult te ajută pe tine. Aşa îmi pare că funcţionează trupa de aici, funcţionează ca un întreg.

O poţi compara cu alte trupe, ai simţit aceeaşi solidaritate de echipă?

Nu am făcut parte din multe colective teatrale, dar când eram mai mică, eram în tot felul de trupe de teatru - am făcut teatru din clasa a IV-a – și tot oscilam... Pe atunci, eram toți foarte tineri și axați mult pe competiție. Apărea încrâncenarea, ceea ce ducea și la o lipsă de plăcere... Aici lucrurile merg altfel, mult mai relaxant, mult mai plăcut. Asta mi se pare interesant, faptul că sunt colegi cu care îţi place să lucrezi, îţi place să-i vezi pe scenă lângă tine, nu există răutăţi sau invidii.

Cum a fost pentru tine nominalizarea la UNITER? E concretizarea unui vis? Te-ai gândit că o să ajungi acolo? Te-a surprins?

M-a surprins, într-adevăr, şi este o confirmare de care cred că orice artist are nevoie la un moment dat în viaţa lui. Sunt foarte recunoscătoare pentru asta. În acelaşi timp, nu vreau ca această confirmare să mă facă să cred că trebuie să îndeplinesc nişte aşteptări care să-mi facă ghidușia să dispară. Vreau să-mi păstrez în continuare plăcerea, calmul şi pasiunea cu care mi-am propus să fac meseria asta. De asemenea, nici nu vreau să mă culc pe-o ureche şi să consider că am ajuns la un apogeu în cariera mea. Nicidecum. 

Când poate să considere un actor că a ajuns la apogeu?

Cred că nu este nici un moment punctual, dar cred că există actori care cad în capcana asta. Poate de la numeroase confirmări, de la multe validări din partea oamenilor, cred că ajungi să crezi despre tine că eşti extraordinar, și că nu mai ai unde să tinzi mai departe. Dar mie întotdeauna mi-a fost frică, şi mi-e în continuare, să nu ajung să cad în capcana autosuficienţei, pentru că există riscul să stagnez. Sunt o mulțime de lucruri care mă așteaptă să le învăț.

Care e cea mai mare provocare pe care o întâmpini pe scenă, când eşti faţă în faţă cu un rol?

Cred că mecanicizarea. Tentația firească de a face lucrurile ca data trecută, riscând ca rolul  să devină lipsit de viaţă. Deși e tentant, încerc să nu imit un rezultat al spectacolului de data trecută, altminteri devin absentă, pe pilot automat, iar asta se simte.

Şi te-ai trezit singură din situația asta ca să te aduci în prezent?

Da, încerc să mă trezesc, dacă se întâmplă ceva neprevăzut, şi să-mi dau seama că un rol necesită în primul rând prezenţă. Dacă ştii nişte replici şi ai ajuns să le deţii în subconştient prin repetiție, încă trebuie să te concentrezi foarte bine asupra prezentului, pentru că un rol nu-i doar despre a spune nişte replici. Cred că trebuie să revii constant asupra momentului actual, să te împingi de la spate şi să te gândeşti că e mai mult de atât. E vorba de energie, de prezenţă, de relaţia cu partenerul, pe care nu poţi să-l laşi baltă - mai ales când ai nişte parteneri atât de buni cum sunt colegii mei.

Înţeleg că tu joci din plăcerea de a juca şi că eşti omul potrivit în locul potrivit, dar dacă ar fi să te gândeşti în perspectivă, în termeni de ambiţii personale, care ar fi aspiraţia ta cea mai înaltă pentru cariera pe care ai ales-o?

Momentan, aș vrea să joc foarte mult în deplasări. Mi-ar plăcea foarte mult să merg în străinătate, să joc pe marile scene din afara ţării. Mai nou, a început să-mi placă foarte mult să călătoresc. Este un hobby foarte recent, pe care l-am descoperit cu mare surprindere, pentru că până acum nu mă gândeam la asta. Mi-ar plăcea să combin aceste două mari pasiuni ale mele. Mă rog, nu pot să compar călătoriile cu teatrul, pentru că teatrul e o iubire foarte veche, dar acum îmi place atât de mult să călătoresc, încât aş vrea să le combin. Mi-ar plăcea mult să cunosc publicul din străinătate și să văd care e relația mea cu el. 

Simţi că publicul din Sfântu Gheorghe are o caracteristică de tip amprentă personală, are ceva doar al lui?

Da. Este foarte îngăduitor cu noi şi ne iubeşte extraordinar de mult. Câteodată atât de mult, încât tinde să nu ne dea de înţeles când spectacolul nu s-a ridicat la aşteptările sale. Ei ne cunosc atât de bine şi ne plac atât de mult, încât se ridică în picioare şi aplaudă chiar şi când poate nu am avut o prestație foarte bună.

Altfel spus, se ridică în picioare chiar şi când nu e cazul.

Exact. Îi văd pe toți. Sunt foarte mulţi care vin la toate spectacolele noastre. Aceiaşi oameni. Am început chiar să-i cunosc. Ne aduc cadouri, bomboane și tot felul de atenții şi mi se pare atât de frumos - și aș vrea să le mulțumesc pe această cale. Aş vrea uneori să ne dea de înţeles dacă nu am fost în cea mai bună formă, ca noi să nu ne relaxăm total. Cred foarte mult în feedbackul imediat al publicului. Este o comunicare necesară pentru noi!

Consideri că azi eşti integrată în comunitatea atât de închegată care există în oraşul nostru?

La început, mă simţeam în afara comunităţii, simţeam o graniţă între mine şi ceilalți. Îmi păreau mult mai inaccesibile grupurile de artişti, de oameni, dar acum lucrurile s-au schimbat. Cred că nici nu ai cum să nu te simţi astfel când petreci atât de mult timp aici. Stagiunea trecută am jucat în toate cele cinci spectacole care au fost în repertoriu şi mi-am petrecut tot anul în Sfântu Gheorghe şi, normal, latura socială din mine a făcut paşi în direcţia asta. 

***

Textul a fost publicat prima dată în Revista OCV, ediția 4600, din 22 - 28 martie 2024.

Distribuie articolul:  
|

CULTURA

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.