Leonard Gabriel Țone – Leo cum îi spui prietenii – este dansator profesionist. Mișcarea este pentru el mai mult decât o obișnuință. Este un fel de a fi și un mod de a trăi în sine. La vârsta de 5 ani, a început să facă înot de performanță, iar mai târziu, la îndemnul mamei sale, care la rândul ei a fost dansatoare profesionistă, s-a apucat de balet. Pentru că statura nu îi permitea să participe la competiții olimpice, după 10 ani a renunțat la înot și s-a dedicat în întregime carierei artistice. Așa se face că, imediat după absolvirea liceului, s-a angajat la Teatrul Național de Operă și Operetă „Nae Leonard”, iar în timpul efectuării stagiului militar, a făcut parte din Ansamblul Artistic „Doina” al Armatei. Ulterior, a intrat în echipa Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”, unde a rămas până după revoluția din 1989, când granițele s-au redeschis și a putut pleca în străinătate. A lucrat în țări precum Coreea de Sud, Japonia, Grecia, Turcia sau Cipru, pentru ca, în cele din urmă, să se stabilească în Republica Irlanda, unde a urmat cursurile Academiei de Film Irlandeze, reușind să pătrundă în industria filmului, în care a luat totul de la zero, și apoi pe cele ale Academiei de Sport. Între timp, și-a cunoscut și fosta soție, cu care are două fete.

De viața sa personală, de episoadele pe care le-a trăit în timpul mariajului și de divorț se leagă și experiența sa cu depresia. Deși avea toate datele să se simtă un om împlinit, la un moment dat, după divorț, s-a trezit copleșit de o tristețe care îi acaparase întreaga ființă și nu îl mai lăsa să se bucure de viață. Ajutat de voința de fier pe care și-a cultivat-o și și-a întărit-o în toți anii în care și-a pus corpul în slujba carierei sale de dansator, Leo a reușit în cele din urmă să depășească momentul, însă știe ce înseamnă durerea sufletească și perspectiva negativă pe care depresia le țese dens în interiorul oamenilor, motiv pentru care a acceptat să-și împărtășească povestea, dar și metodele prin care a reușit să se reîntoarcă la viață și să se smulgă din depresie.

M.C.D.: Ai un parcurs de viață interesant și tumultuos. Aș fi tentată să te întreb de multe din experiențele tale, însă am să încerc să mă concentrez pe depresie, acesta fiind subiectul pe care ne-am propus să-l dezvoltăm. De aceea, propun să mergem direct la perioada în care te-ai aflat în Republica Irlanda, pentru a contura puțin contextul.

Leo: În Irlanda, am cunoscut-o pe fosta mea soție. O femeie cu o minte de geniu. Excela în matematică, contabilitate, finanțe, chimie. E greu de imaginat ce minte strălucitoare avea. Era de nivelul vârfurilor de la NASA sau Pentagon. Eu, care trăisem numai printre artiste duse cu capul și dramatice – că așa suntem noi, artiștii – când am cunoscut-o, mi s-a părut că e ceva deosebit, am fost fascinat de inteligența, rațiunea și pragmatismul ei. Totul mergea pe logică, dar asta pentru că ea face parte și dintr-un spectru autist Asperger, ceea ce o făcea să fie complet lipsită de empatie. O vreme m-a fascinat, pentru că era dintr-o lume a științei, cu care în lumea artistică nu mă intersectasem deloc, dar, la un moment dat, ceva s-a rupt. Pe mine m-a afectat foarte mult lipsa ei de empatie și de afecțiune. Eu, având nevoie de emoții, cred că și pentru că am crescut cu ele și așa am trăit toată viața, simțeam că ea este exact opusul meu. Ea nici la început nu fusese foarte apropiată, nu fusese nimic fierbinte, dar deja se depărtase de mine aproape de tot. Ajunsesem să mă simt ignorat și inutil. Așa că, a venit un moment, în care am decis să ne vedem fiecare de drumul nostru.

M.C.D.: Sună destul de simplu că ați decis ceva ce ați și făcut, dar îmi imaginez că nu a fost chiar atât de simplu.

Leo: N-a fost ușor deloc, mai ales din cauza fetelor. Pentru că eu eram cel care avea un program mai flexibil, eu am stat cel mai mult cu ele. Aveam o relație frumoasă, ne jucam, făceam tot felul de lucruri împreună și normal că nu a fost ușor.

M.C.D.: Și totuși ați divorțat. Ce a urmat apoi?

Leo.: Nu mi-a venit să cred. A fugit pământul de sub mine. În Irlanda, legile sunt foarte pro feministe, ca să zic așa. Încearcă ei să compenseze faptul că femeile la ei, în anii ’70, ’80 erau foarte abuzate, ca, de fapt, în toată Europa, că nici la noi nu erau altfel, și nici în America. Dar, nu știu, nu mai e vorba de egalitate, ci de mega privilegii. Indiferent ce se întâmplă, bărbatul trebuie să plătească, indiferent de cât de fair-play este sau nu pentru el în situația respectivă. Și așa am ajuns eu să nu îmi mai văd fetele decât în oraș, dacă voia mama lor, după ce eu stătusem cu ele, le duceam la școală, le luam de la școală, le făceam de mâncare și așa mai departe. La un moment dat, ajunsesem în situația în care să vreau să mă arunc în fața trenului, atât de deprimat eram.

M.C.D.: Dar ești sigur că era depresie și nu disperare?

Leo.: Era depresie. Eu nu gândeam atunci la ce am de pierdut. Eram în Vikings, o localitate în care m-am mutat din Leixlip, unde am locuit, și tocmai în perioada aia, primisem și un rol important. Deci puteam să evoluez extraordinar în industria cinematografică. Dar nu mă mai interesa. Nu țineam minte două cuvinte, eram pe altă lume, eram zombie, nu prea puteam să discern foarte bine ce e una, ce e alta, din cauză că eram foarte confuz. Când ești cum eram eu atunci, vezi numai negativ, numai rău vezi tot ce se întâmplă și crezi că va fi mai rău de atunci încolo. Mă întrebam ce înseamnă viața mea de acum încolo, să nu mai văd fetele sau să le văd așa cum era acolo legea, dacă vrea mama să ți le dea sâmbăta o oră la McDonald’s. Negrul în fazele astea se amplifică și crește exponențial în mintea ta. Deci sămânța aia negativă, odată înfiptă acolo, începe să dezvolte, să crească, să rodească. Și e foarte greu să oprești și s-o stârpești.

M.C.D.: Și ce ai făcut ca să scapi de acest negru?

Leo.: M-am concentrat pe sport. Sportul m-a ajutat să mă descarc. Între timp, m-am calificat și ca să fiu antrenor și, în perioada aia, făceam antrenamentele într-o zi cât puteam să duc. Făceam câte patru-cinci antrenamente intensive pe săptămână, plus antrenamente cu clienții. Trăgeam de mine în încercarea de a scoate răul din interior. Nu mă opream din cauză că nu puteam să dorm noaptea. Au fost aproape opt, nouă luni, când a început toată procedura de separare, în care nu puteam să dorm noaptea. Mă îmbrăcam și plecam la alergat noaptea. Poliția mă știa – „ăsta e nebunu’ ăla care aleargă la ore din astea”. Reușeam să mă mențin pe o linie de plutire, dar tot nu eram bine. Și, într-o zi, un fost coleg de la academie, un indian care era atlet și divorțase și el ca și mine, dar își găsise o parteneră relativ repede, care să-l scoată din situație, mi-a sugerat să plec. Așa am decis să mă întorc în România, unde nu mai fusesem de 30 de ani.

M.C.D.: Și s-a îmbunătățit ceva?

Leo.:  Deja, nu știu, pentru că m-am născut aici, mirosul, toate elementele astea care au format personalitatea mea și tot ce sunt m-au făcut ca, imediat ce am aterizat pe Otopeni, să simt primele unde de optimism. Dar nu am vrut să rămân la București, în orașul ăla nebun, mai ales că, acolo, lumea mă întreba de familie, că ne mai cunoșteau oamenii. Am vrut să merg într-un loc unde nu mă cunoaște nimeni. Și așa am ajuns aici, la Sfântu Gheorghe, unde am luat-o de la zero și am început să cresc. Și am început să-mi revin ușor, ușor.

M.C.D.: Aici ce te-a ajutat cel mai mult?

Leo.: Și aici am găsit foarte mult de lucru. Adică, făceam cât puteam de multe lucruri care să mă țină ocupat și pot să zic că m-a ajutat foarte mult sportul. Și dansul.

M.C.D.: Dar în Irlanda nu prea te ajutase.

Leo.: Acolo era și atmosfera... deci, ca să ieși din chestia asta, trebuie să ieși din cercul ăla care ți-a produs depresia. Dacă e să vorbesc din experiența mea, în primul rând, aș spune că dansul este un excelent antidepresiv. Eu știu că este dovedit științific că dansul ajută cel mai bine. Eu le făceam pe amândouă. Nu știu care m-a ajutat cel mai tare, dar am făcut și sport, și dans, și am ieșit total din depresie.

M.C.D.: Dar ce zici că s-a demonstrat științific?

Leo.: Endorfinele care se eliberează după efort fizic mare îți dau o satisfacție că ai făcut treaba aia. La fel contactul cu oamenii. Oxitocina care se eliberează atunci când primești afecțiune de la oameni, la o îmbrățișare sau o atingere, contribuie semnificativ la îmbunătățirea stării de bine. Eu am avut noroc că aici am întâlnit lume prietenoasă.

M.C.D.: Deci recomandarea ta pentru oamenii care se confruntă cu depresia ar fi să facă sport.

Leo.: Neapărat. Și să danseze. Să meargă la cluburi de dans pentru amatori. Știu că tendința e să te izolezi de ceilalți, dar dacă tragi un pic de tine și te smulgi din izolare, mergi în locuri unde întâlnești oameni care se chinuie să învețe niște pași, râzi de tine și de ceilalți și încet, încet, revii la viață. Muzica, mișcarea, râsul, bunăvoința și afecțiunea celorlalți, toate astea te pot ajuta enorm în depresie.

M.C.D.: Cum să facem să nu se înțeleagă de aici că sportivii sau dansatorii de performanță nu se expun la depresie?

Leo.: În cazul lor, mișcarea este ceva obișnuit. Nu e ca la un sedentar. De aceea, cei care fac sport, dacă au depresie și vor să scape de ea prin mișcare, ar trebui să încerce să își depășească limitele, să accepte noi provocări, eventual sporturi noi. Ideea e că, dacă stăm în mediul ăla defect, care a produs depresia, ne reducem șansele de a îmbunătăți ceva. Primul pas pe care trebuie să-l facă depresivul este să iasă, să se plimbe mult aici. Uite, atât de norocoși sunt covăsnenii că trăiesc într-un mediu atât de curat, cu natură atât de mișto!  Bucureștenii sau ploieștenii nu au așa un privilegiu.

M.C.D.: Aș mai vrea să subliniez ceva important, anume că din tot ce spui tu nu rezultă că sugerezi în vreun fel că sportul exclude interacțiunea cu specialiștii abilitați să trateze depresia.

Leo.: E bine că ai amintit. Nu afirm nicio secundă că oamenii ar trebui să facă sport și să nu meargă la psiholog. Dimpotrivă! Le recomand tuturor să se ducă să caute ajutor de specialitate. Ce spun eu este că oamenii ar trebui să devină conștienți că și ei trebuie să depună o muncă cu ei ca să obțină vindecarea. E important să evite, fie și numai pentru o perioadă, oamenii pe care nu îi plac sau oamenii ăia care au fost martori la producerea depresiei, deci nu neapărat pe cei care au produs-o. De ce? Pentru că sunt niște triggere pentru ceva din care încerci să ieși. Intră într-un club, de exemplu, cum sunt cei care aleargă pe la stadion, stai cu oameni care îți inspiră optimism și te înțeleg. Caută să-ți găsești plăcerea chiar și când nu ai nevoie de ea. În Irlanda, îmi plăcea că, pe lângă sălile particulare, erau și săli comunitare. În perioada 2008-2009, când deja jumătate din țară nu mai funcționa, s-au întâmplat multe, multe chestii, multe sinucideri. Foarte multe sinucideri. Atunci, am cunoscut o grămadă de oameni, cel puțin trei îmi vin acum în minte, care deja s-au sinucis. Au rămas mulți pe drumuri fără job, fără case, fără nimic. Au fost înregistrate multe divorțuri. Și atunci, guvernul s-a ocupat mult de săli și antrenori. Se făceau campanii de încurajare a oamenilor să meargă la sală. Deci e clar că sportul ajută enorm. Sigur, nu vezi rezultate imediate și, din cauza asta, mulți renunță. Oamenii nu au răbdare. De-aia ziceam că, între sport la sală și dans, recomand dansul, că acolo e mai multă distracție și nici nu se așteaptă rezultate spectaculoase care pot descuraja când nu se produc.