Cronica spectacolului prezentat în cadrul Festivalului național de debut în scenografie (15-20 octombrie 2018, Sfântu Gheorghe)

În montarea lui Mădălin Hîncu, după textul Ludmilei Razumovskaia, predomină două mari conflicte: între bine și rău și între generații. Cu toate că textul autoarei apare în URSS-ul anului 1981 și critică ,,omul nou”, dimensiunea aceasta nu apare în spectacol...sau eu n-am zărit-o. Așadar, când plasează Hîncu acțiunea? Nu pot spune cu exactitate. Cu toate că profesoara, Elena Sergheevna spune că face parte din generația ‘60, scenografia nu ajută prea mult în descoperirea momentului desfășurării – exista un dezechilibru în ceea ce privește costumele puartate de elevi, fiecare parcă provenind din alt deceniu. Să fie oare o intenție de a sublinia faptul că întâmplarea poate fi atribuită oricarei generatii de liceeni? Sper că da, altfel…

Spațiul, casa Elenei, o reprezintă pe aceasta foarte bine, predominând contrastul puternic dintre roșu-alb și creând atmosfera unei vieți în declin. Diferența dintre holul-sufragerie și bucătărie o face o perdea prin care uneori personajele se aud și se văd iar alteori nu, ceea ce îmi stârnește confuzia din când în când. Cu toate acestea, spațiul evoluează asemenea Elenei, în același timp cu ea, sau mai bine zis involueaza până la distrugere, respectiv suicid. Dezordinea, dezastrul creat de elevi în casa ei e dezastrul din mințile și sufletele tuturor personajelor. În interiorul Elenei, totul se prăbușește. Percepțiai ei inițială despre sine, ajutată fiind de psihanaliza violentă pe care adolescenții i-o fac, se dezintegrează. Fiind o femeie care eșuată deja în plan financiar și amoros, virtuțile morale sunt unicele sale bunuri, ele o mențin în viață și îi transformă întreaga existență modestă, precară, într-o virtute.

Singurul moment în care se produce o conciliere între ea și elevi este acela în care în care, sub presiunea violului Lidei, Elena cedează cheia de la seif. Atunci profesoara renunță la sine pentru tânără, renunță la virtutea sa pentru a salva virtutea altcuiva. În aparență câștigătorii sinistrului joc de putere sunt elevii. În realitate...nu există învingători. Finalul e catastrofal, revenirea la situatia inițială este imposibilă. Relațiile dintre personaje nu mai pot exista. Succesul elevilor înseamnă eșecul moral al Elenei, iar succesul moral al acesteia înseamnă eșecul general al elevilor. Totuși, pentru elevi, întreaga întâmplare cântărește mai puțin. Pentru ei există salvare. Pentru profesoară, totul e pierdut. Ajungând la adevarul celorlalți despre ea, se află în imposibilitatea de a-și mai continua existența.

Dragă Elena Sergheevna este un spectacol foarte puternic, în primul rând datorită Firuței Apetrei (Elena Sergheevna), care a reprezentat, pe bună dreptate, punctul forte, dar și a elevilor, exceptând mici ezitări si o aparentă dedublare, o lipsă de asumare pe alocuri, în special în cazul lui Pașa (Tudor Hurmuz).

În acest spectacol nu este cu putință să treci de partea cuiva – se demonstrează că binele si răul sunt deopotrivă umane și relative, depinzând de perspectiva prin care sunt privite. Însă perspectiva propusă de M. Hîncu este deosebit de interesantă, punând problema binelui care poate și el să facă un rău răului.

Autor: Carla Lăzău, studentă la Facultatea de Teatru și Film, din cadrul UBB Cluj-Napoca. 

Sursă foto: Facebook/ D-butan-t.