Textul a fost publicat prima dată în Revista OCV, ediția 4609, din 24-30 mai 2024.

Spuneam în articolele precedente că iubesc cărțile și cum ele au fost cei mai buni prieteni ai mei încă din copilărie. Atunci când viața devenea prea mult pentru copilul din mine (sau tatăl meu punea monopol pe singurul televizor din casă), refugiul meu erau aceste comori create din sute de pagini de hârtie, care dețineau, mi se părea mie atunci (încă și azi), cheile spre cele mai fascinante lumi, personaje și vieți, cu mult mai interesante decât cea pe care o trăiam eu la început de anii ’90 într-o Românie care, deși liberă, era încă paralizată de comunism.

Nimic nu surclasa orele întregi petrecute sub plapuma călduroasă, în universul celor mai de seamă scriitori, poeți și nuveliști. Și acum, la 38 de ani, modul meu de a mă relaxa în primul rând și de a mă deconecta de lume este cititul. Cel clasic, pentru că iubesc să țin în mână o carte, să-i simt textura coperții și greutatea, să-i simt mirosul și energia; îmi aduce o bucurie și un confort enorm să răsfoiesc paginile fie lucioase, fie îngălbenite de vreme, dar cu mai multă înțelepciune pe centimetru pătrat decât mi-e dat să văd la televizor în cinci minute. 

Și, nu întâmplător, cărțile mi-au direcționat de foarte multe ori viața. Iar printre primele cărți care au avut un impact puternic asupra modului meu de a gândi și a alegerilor mele, încă de când eram în școala generală, au fost cărțile lui Honore de Balzac (foarte mult timp scriitorul meu preferat, detronat doar acum câțiva ani de Yuval Noah Harari și Paramahansa Yogananda).

Balzac m-a fascinat cu lumea psihologică atât de perfect zugrăvită a fiecăruia dintre personajele sau eroii/eroinele lui. „Istoria celor treisprezece”, primită ca premiu la școală, mi-a deschis lumea balzaciană și, în timp ce eram obligați să citim la Română „Pădurea spânzuraților” și „Ion”, eu nu știam cum să mai pun mâna pe încă o carte de îndrăgitul meu francez, Honore de Balzac. 

„Moș Goriot” a marcat o etapă importantă în viața mea de adolescent răzvrătit împotriva metodelor abuzive de „parenthood” ale tatălui meu. Am învățat din acele rânduri să îmi respect părinții și să apreciez sacrificiile pe care le fac zilnic pentru copiii lor.

Doar după vârstă de 30 de ani (în continuare atrasă de antropologie și de psihologia umană), mi-am cumpărat în timpul unui layover lung în aeroportul din Seattle, cartea lui Yuval Noah Harari „Sapiens. Scurtă istorie a omenirii”, care l-a împins pe Honore pe locul doi. Yuval povestește într-o manieră fascinantă cum Homo Sapiens au ajuns să fie stăpânii planetei și se întreabă încotro ne îndreptăm dacă vom continua să încălcăm legile selecției naturale care au guvernat viața în ultimele miliarde de ani. O recomand din inimă, ar trebui studiată în școli.

Iar cartea numărul unu a mea în acest moment este și cartea pe care Steve Jobs o avea (și singura) pe iPad-ul lui în clipa în care s-a stins (și nu întâmplător, fiecare participant la înmormântarea lui a primit-o în mână), „Autobiografia unui yoghin”, de celebrul Paramahansa Yogananda. Cartea este considerată o capodoperă a literaturii spirituale, un „must read” pentru oricine a pășit pe drumul oricărei practici spirituale. Yogananda povestește cu mult umor și înțelepciune întâmplările din viața lui, care l-au purtat prin lume în căutarea sfinților și yoghinilor, științei și miracolelor, a morții și a învierii. După ce am terminat să o citesc, am simțit că pluteam. Te sfătuiesc să o citești, chiar dacă practici sau nu yoga. Are potențialul de a-ți schimba viața. 

Te las cu un citat pe care-l iubesc din rândurile scrise de Yogananda și să ne vedem cu bine în articolul viitor: „Cei care sunt prea buni pentru această lume, fac parte din altele!”  - P. Yogananda 

Gabriela Chirilă

Instructor de yoga, Hipnoterapeut