Dumitru Manolăchescu

Mi-am amintit zilele trecute acest prim vers al unui cântec revoluţionar de pe vremea tinereţii mele şi culmea e că nu mi-l pot scoate din minte oricât încerc. Versul ăsta n-are legătură cu realitatea, care numai frumoasă nu e, decât dacă lucrezi cu termeni de comparaţie. Dacă începi să-ţi aminteşti cum a fost, cum se năşteau, cum trăiau, cum munceau şi cum mureau oamenii într-o epocă virusată de comunismul ceauşist, dacă revezi episoade din viaţa ta sau a altora, dacă încerci o incursiune în memoria unui trecut nu foarte îndepărtat, atunci este posibil să-ţi dai seama că viaţa-i chiar frumoasă. „Bătrânii” de azi au trăit asemenea experienţe, cei tineri le ştiu din poveştile părinţilor, dar şi unii, şi alţii uită ce rău a fost. Supăraţi şi disperaţi de sărăcia de azi, uităm sărăcia şi disperarea de ieri.

Pentru că tot am abordat săptămâna trecută problema copiilor, mămicilor şi naşterilor în vreme de criză economică, să ne aducem aminte cum era tratată ea înainte de 1989. De născut se năştea oricum, indiferent de condiţiile din spitalul la care mergeai, pentru că altul n-aveai. Proaspătul tătic nu dădea, dacă nu ţinea neapărat, bani medicului care-i asista soţia la naştere, cei mai mulţi doctori se mulţumeau cu o sticlă de whisky, băută de multe ori pe loc cu fericiţii tătici. Aici se cam oprea, însă, poezia şi urmau proza şi dramele cotidiene. Nu se primeau bani că ai născut un copil, asta era o obligaţie asumată de femei în virtutea unei legi care pedepsea avortul. Şi mai nasol era că, după vreo 3 luni de concediu post-natal, mămicile erau obligate să se reîntoarcă la muncă. Se mai descurcau cu o săptămână-două de concediu medical, dar cam atât... La 3 luni copilul era încredinţat unei creşe. Nu vreau să vă spun ce spectacol trist era să vezi mămicile cu copiii abia născuţi plângând pe la uşile grădiniţelor când se despărţeau de prunci! Spectacolul se repeta după-amiaza, când mama îşi recupera copilul. Numai că atunci personajele piesei erau vesele şi fericite. Aş reveni puţin la legea împotriva avortului. Neputinţa generală a societăţii româneşti de azi ne pune în situaţia să fim beneficiarii contingentului de decreţei născuţi cu orice preţ în anii ’80. Din păcate, „cu orice preţ” nu e o figură de stil, ci cruntul adevăr. „Ţării cât mai mulţi copii” era nu doar un slogan ceauşist, ci o politică de stat care măsura, printre altele, şi patriotismul românilor. Femeile care rămâneau însărcinate erau obligate să dea naştere copiilor, altfel nu se putea. Sau se putea, dar cu riscuri şi costuri enorme. Căutai prin cunoştinţe şi prieteni un medic, sau o moaşă, sau pe oricine îţi putea spune o metodă să scapi de sarcină. Înghiţeai tot ce ţi se recomanda, săreai în călcâie de pe mese şi dulapuri, dacă aveai noroc scăpai, dacă nu... era musai să cauţi un doctor. Care se găsea extrem de greu şi cu mari precauţii, era exact ca-n filme, femeia însărcinată se întâlnea cu medicul de una singură, acesta o ducea într-o cameră de bloc şi-acolo se petrecea intervenţia chirurgicală.

De cele mai multe ori şi femeile, şi medicul aveau noroc, avortul reuşea, uneori, însă, ghinion... Intervenţia era urmată, la câteva ore sau zile, de complicaţii şi-atunci, în disperare de cauză, femeia se ducea la spital. Unde, în prezenţa unui necunoscut în civil şi cu ochi albaştri, ţi se lua un interogatoriu cu o singură întrebare: cine ţi-a făcut avortul? Sângerai pe masă, te uitai cu groază la medicul care nu avea voie să zică sau să facă nimic şi spuneai şi ce lapte ai supt la sânul mamei... După care omul cu ochi albaştri dădea liber doctorului să intervină. Uneori, dacă femeia se ţinea tare şi nu voia să-l dea în gât pe doctorul care o operase în clandestinitate, omul securităţii nu mergea până la capăt, renunţa să mai afle numele „ticălosului” şi-o lăsa pe femeie să trăiască, cu riscul de a fi mustrat de superiori. Alteori, minunea nu se întâmpla şi-atunci viaţa se scurgea, picătură cu picătură, din trupul femeii aflate pe masa de operaţie sau în patul din salon.

N-am văzut filmul românesc cu acest subiect, ceea ce vă spun sunt lucruri trăite, experienţe de viaţă nefericite într-o societate condusă, culmea, după principiul „omul este cel mai preţios capital”! Aşa că, vă rog, lăsaţi-mă să cânt, să strig, să urlu acum, inun dat de un optimism care, v-aţi dat seama, nu mă caracterizează: Viaţa-i frumoasă, băieţi! Trăiţi-o oriunde şi oricum, bucuraţi-vă de fiecare clipă. Sărutaţi-vă părinţii şi bunicii, care au apucat să vadă cât de mic este pasul între naştere şi moarte. Şi nu-mi spuneţi că se moare şi azi în spitalele româneşti! Se moare, dar moartea nu mai este politică de partid şi de stat.