OPINII 29 iulie 2022

OPINIE Pietrele de poticnire sau de trezire din Sfîntu Gheorghe

de Covasna Media | 1390 vizualizări

Am scris multe articole pe teme culturale de-a lungul anilor, dar acesta este textul meu cel mai greu. Vreau să scriu ceva despre Holocaust şi victimele lui, o temă în confruntare cu care toate cuvintele devin neputincioase. Am lăudat de multe ori oraşul Sfîntu Gheorghe, despre care anul trecut am scris că este copilul teribil al României culturale, şi aşa este, datorită investiţiilor oraşului nostru în deschiderea de spaţii de întîlnire de o mare diversitate, unde comunitatea locală şi oaspeţii săi de pretutindeni au tot fost ispitiţi să intre în felurite jocuri de comunicare. În confruntarea cu vorbele mari despre cultură, sociologii nu contenesc a ne aminti că, în esenţă, cultura înseamnă comunicare, nesfîrşite jocuri de comunicare, cu mizele lor mai mari sau mai mici. Altfel spus, cultura se regăseşte oriunde se deschide un spaţiu de dialog, cu tine însuţi şi cu alţii, iar prin prezentul text vă supun atenţiei un proiect mic şi discret, dar cu o mare miză: dialogul nostru cu trecutul, cu istoria uciderii în masă a aproape şase milioane de evrei. Este vorba de Pietrele de poticnire, care de curînd au răsărit încrustate în cîteva din trotuarele Sfîntului Gheorghe. 

Aşadar, pe lunga listă cu jocurile de comunicare ale instituţiilor şi ong-urilor culturale din oraşul nostru, a intrat de curînd un tulburător joc european al confruntării cu cîteva semne de comemorare şi cu sensurile lor. Semnele de comemorare sînt 15 Pietre de poticnire, sub forma unor plăcuţe din cupru de 15x15cm, plăcuţe încrustate în trotuare, care marchează fostele locuințe ale unor familii evreiești, ai căror membri au fost deportaţi şi ucişi, ghetoul în care cei 756 evrei din Trei Scaune au fost adunați în mai 1944 ( din cei 756 de evrei covăsneni deportaţi au mai supravieţuit / s-au întors doar 148) și locul fostei sinagogi din Sfîntu Gheorghe. Confruntarea cu astfel de semne de comemorare face parte dintr-un proiect european iniţiat de artistul german Gunter Demnig, prima Piatră de poticnire (Stolperstein, în germană) a fost montată la Köln, în anul 1996, iar de atunci au fost puse zeci de mii în diverse ţări europene. Prima Piatră de poticnire din România a fost pusă la Timişoara, în 2014, iar datorită iniţiativei lui Kiss Jenő, fostul director al Bibliotecii Județene Bod Péter, acest proiect european a prins viaţă şi la Sfîntu Gheorghe, cu sprijinul Asociației Culturale Mikes Kelemen şi al consilierului local József Álmos, care a identificat locurile de amplasare a celor 15 semne de comemorare.

Ştiam de iniţiativa lui Kiss Jenő şi de eforturile sale ca acest proiect european să devină realitate şi la Sfîntu Gheorghe. Nu am ştiut că pietrele de poticnire au fost în sfîrşit instalate, le-am descoperit vineri, 22 iulie, cu o emoţie copleşitoare. Eu sînt foarte sensibilă la subiectul Holocaust, de vină sînt cărţile cu mărturiile supravieţuitorilor de la Auschwitz pe care le-am citit, Jurnalul lui Mihail Sebastian, care pentru mine este o carte de căpătîi, filmele pe această temă pe care le-am văzut, inclusiv şi mai ales filmele lui Radu Jude (Ţara moartă, Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, Ieşirea trenurilor din gară /coregizor: istoricul Adrian Cioflîncă). Prima Piatră de poticnire pe care am descoperit-o în Sfîntu Gheorghe a fost cea încrustată în trotuarul de lîngă Centrul Comercial Sugás, a cărei plăcuţă ne trimite la povestea unei familii-victimă a nazismului. Din curtea casei care a fost în acel loc, trei fii ai lui LÁSZLÓ FÉDER (mort în Ucraina, în 1942) au fost luaţi de lîngă mama lor creştină şi duși în ghetou: VILMOS – 13 ani / KÁROLY – 8 ani / MIKLÓS – 6 ani. Apoi, pe 1 şi 4 iunie au fost duşi la Auschwitz, unde au fost uciși. Dintre cele 15 Pietre de poticnire din Sfîntu Gheorghe, mai amintesc aici de cea instalată în strada 1 Decembrie1918, nr. 37, care trimite la o altă poveste cu copii ucişi, doar pentru vina că s-au născut într-o familie de evrei: pe 3 mai 1944, din această casă au fost duși în ghetou TIHANYI FANDRICH MIKSA și soția sa creștină DÓRA SCHUSTER, fiicele lor SÁRA – 13 ani / EDIT – 11 ani, iar pe 1 sau 4 iunie au fost duşi la Auschwitz, unde toţi au fost uciși. 

Cum a fost posibil Holocaustul este întrebarea pe care de decenii şi-o tot pun istoricii şi pe care ne-o punem şi noi, cititorii mărturiilor despre lagărele de concentrare şi exterminare naziste, unde au fost înfometaţi, torturaţi şi ucişi milioane de oameni, nu doar evrei, ci şi romi, homosexuali, persoane cu dizabilități, polonezi, ruși, sîrbi etc. Pietrele de poticnire din Sfîntu Gheorghe şi din oraşele europene sînt discrete gesturi de comemorare a victimelor nazismului din localităţile unde au fost încrustate, iar poticnirea noastră ar trebui să însemne trezirea/tresărirea şi formularea altor întrebări: cum e posibil ca în 2022 să repetăm cu entuziasm momentul din 1933, cînd naziştii au ajuns la putere prin mijloace democratice şi cînd germanii NU au tresărit la chemarea de a urî alte naţii, pe motiv că sînt inferioare şi nu sînt demne de a se amesteca cu rasa ariană? Cum e posibil ca în 2022 să nu tresărim la discursurile liderilor politici care ne cheamă să urîm alte naţii, să luptăm împotriva amestecului cu ele, pe motiv că ne alterează sîngele şi ne strică rasa? 

Nina Ţînţar

Foto: Levente Vargyasi

Distribuie articolul:  
|

OPINII

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.