Cum simt, ca basarabeancă, rezultatul alegerilor din Republica Moldova 

Sunt în România de patru ani, iar de un an și jumătate nu am mai mers acasă, pentru că aproape nu mai am la cine. Peste 140 de mii de tineri din Republica Moldova au părăsit țara în ultimii patru ani, printre care și toți prietenii mei. Duminică seara am avut însă cu toții un motiv de sărbătoare. A fost ziua în care am aflat, în sfârșit, că efortul pe care l-am depus fiecare dintre noi, tinerii basarabeni pierduți prin lume, a contat. 

De când eram mică am simțit dezgust profund pentru țara care mi-a gonit mama în afară. Nu știam atunci că nu țara e de vină, ci conducătorii care, rând pe rând, și-au bătut joc de ea cum au știut ei mai bine.

Când aveam 10 ani, mama a plecat în străinătate, pentru ca eu și sora mea să nu simțim lipsuri de niciun fel, așa că ne-am crescut una pe alta. Vocea mamei o auzeam doar la telefon și o dată pe an o puteam îmbrățișa. Câțiva ani mai târziu am realizat că nu mi-aș dori ca și copiii mei să adoarmă auzindu-mi vocea doar la telefon. La nici 20 de ani, am decis să plec. 

Am început o facultate în România cu gândul că voi rămâne aici. Eram conștientă că nu mă așteaptă miere aici pentru că trebuia să-mi încep viața de la capăt. Aș fi putut să plec mult mai departe, însă gândul că aici voi putea vorbi limba în care gândesc, limba pe care o îndrăgesc atât de mult, m-a determinat să-mi doresc un viitor în România. 

În urmă cu un an, în una dintre nenumăratele dăți când am încercat să îmi aștern povestea pe hârtie am scris aceste rânduri: 

„Sărăcia și corupția sunt rezultatul ignoranței acelor oameni care astăzi ne acuză pe cei care plecăm din Republica Moldova în căutarea unei vieți mai bune, că suntem leneși sau fricoși. Cu prima ocazie când dăm de o greutăți, ne luam valiza și am plecat. Nu este adevărat. Noi, tinerii, ne dorim să muncim, dar dorim să o facem într-un mediu sănătos. Ne dorim o societate unde ne sunt respectate drepturile și unde avem siguranța zilei de mâine. Societatea este de netratat  și nu vreau să-mi irosesc tinerețea acolo. Fac parte din cei care au plecat și nu știu de ce, dar nu mă mustră conștiința deloc”. 

Ziua de duminică mi-a schimbat cu totul perspectiva asupra lucrurilor. A fost o zi în care moldovenii din toate colțurile lumii, aduși la un loc de durerea plecării de acasă, au scris istorie. Mii de oameni au așteptat la cozi lungi pentru ca să își poată exprima votul. Nu mă mir că s-a întâmplat așa, pentru că răbdarea e oarecum punctul nostru forte pe care ni l-am antrenat ani în șir în care am așteptat să fie mai bine. Ani în care se întâmpla fix invers. 

Moldoveni care n-au renunțat la Moldova, chiar dacă Moldova a renunțat la ei 

M-au impresionat imaginile cu toți concetățenii mei care au ieșit la vot ca la sărbătoare. La Brașov a fost multă lume pe parcursul întregii zile de duminică, însă a fost pentru prima oară când a fost o adevărată plăcere să stau la coadă. Nici nu îmi pot imagina un scenariu în care n-aș fi mers la vot. M-aș trăda pe mine în primul rând. 

A fost o onoare să fac parte din schimbarea pe care am făcut-o împreună. Vreau să cred că anume mobilizarea impresionantă a diasporei i-a motivat și pe cei de acasă să iasă la vot. 

În sfârșit am putut să demonstrăm prin fapte că suntem sătui de președinți aroganți care se comportă de parcă Republica Moldova le aparține și că nu mai vrem conducători de care să ne fie frică.  

Totuși, victoria asta înseamnă mult mai mult decât un mandat de președinte. Victoria asta înseamnă speranță și o certitudine că se poate câștiga și fără milioanele Rusiei sau ale oligarhilor, fără a controla instituții media, fără a băga frică în oameni. Această speranță nu trebuie distrusă, iar eventualele greșeli cred că vor fi taxate mai scump de acum înainte. 

Aș vrea să cred că victoria Maiei Sandu în această funcție este piatra de temelie pentru schimbările care urmează. Nu putem ști de pe acum dacă ea va satisface așteptările noastre și dacă va putea distruge sistemul cu rădăcinile corupției groase și adânci, dar, cu siguranță, schimbarea era necesară. 

Luni m-am trezit cu gândul că încă nu este totul pierdut, iar asta înseamnă că mai merită să cred că țara mea are potențial și că poate peste câțiva ani voi putea să fiu acasă, înconjurată de toți oamenii pe care nu i-am mai văzut de ani de zile și să retrăiesc aceste senzații pe care aproape că le-am uitat.