S-a dus la Ceruri părintele Ioan Tămaș de la Vâlcele. Ultimii ani de zile ne-au găsit „certați”. Mă rog, eu eram mai mereu cel certat, ba că-l vizitez prea rar, ba că nu sunt un bun român, ba că nu vreau să beau o pălincă cu el. Ultima mea vizită în casa părintelui de la Vâlcele a fost prilejuită de un interviu care n-a mai văzut niciodată lumina tiparului. Am simțit atunci că suferința și neîmplinirile părintelui aveau întâietate în fața rațiunii și că e prea multă încleștare în unul dintre cei mai mari iubitori de oameni pe care i-am întâlnit. Am refuzat să public materialul și am explicat asta atât tânărului preot Vasile, precum și prietenilor apropiați, conștient că părintele se va mânia pe mine. Nu-mi pare rău nici acum. Pentru că mi-am dorit mereu ca publicul cititor să-l țină minte după scrieri și interviuri cu altă substanță și alt ton. A fost gestul meu bizar și neînțeles de prețuire, pentru el și pentru cei dragi lui. 

De-atunci nu i-am mai călcat pragul (deși l-am supărat) și azi tot simt să-mi cer iertare. Ba nu s-a potrivit, ba n-am simțit, ba n-a putut. Dar știu de mult timp de ce lucrurile s-au așezat așa. Mi-am dorit mereu să-l țin minte pe părinte jovial și glumeț, luminos și senin. Așa era profesorul de religie la orele căruia participam fascinat, uneori singurul dintr-o clasă întreagă, pe o bancă în curte. Mai un banc, mai o poveste, mai câte o mărturisire impresionantă, așa decurgeau orele. Apoi au urmat dezbaterile și discuțiile filosofice. L-am considerat mereu drept unul dintre cei mai mari intelectuali din Covasna și unul dintre cei mai erudiți oameni pe care i-am cunoscut. Fascinante erau, deopotrivă, puseurile sale emoționale și abordarea complet diferită a religiei ca și obiect de studiu. N-am fost niciodată de acord. Aproape în nimic. El creștin-ortodox, eu spiritual-secular, el patriot-naționalist, eu globalist-multicultural, el rebel, eu pacifist. Asta nu ne-a împiedicat să dezvoltăm o prietenie specială, pe care puțini au înțeles-o. Eu n-am fost niciodată văzut cu ochi buni în cercurile sale, iar mulți din apropiații mei nu puteau să accepte „neam” multe din ideile părintelui. Ioan Tămaș Delavâlcele, pseudonim artistic la „nașterea” căruia am luat parte, a publicat numeroase articole în Observatorul de Covasna. Cu multe dintre ele nu eram de acord. Era însă atât de mult zbucium în sufletul cât un munte al părintelui și-atâta nevoie de exprimare, încât i-am susținut cât de mult am putut demersurile editoriale și cărțile publicate. 

Acum două săptămâni, mi-a lăsat o carte la lansarea căreia am lipsit. A fost un semn de prețuire, dincolo de cuvinte. Un gest care m-a încălzit și care mi-a arătat că undeva în adâncul sufletului, prietenia și prețuirea reciprocă sunt de neclintit. Azi părintele s-a dus la ceruri. Sper că va găsi acolo mândrele și iubirea despre care povestea cu atâta tâlc, doinele și pricesnele care-i erau atât de dragi și suflete zâmbitoare și vesele, precum mi-l aduc eu aminte pe al lui. A fost un preot care a știut să slujească și un om care a știut să trăiască.

Vă mulțumesc părinte Ioan, pentru învățături, pentru istorisiri, pentru provocări și pentru prietenie. Drum bun, în veșnicie! 

Daniel Santa

PS. Într-un interviu realizat de colega noastră Mirela Cara, în 2015, părintele, deja atins de boală, mărturisea că privește tot mai des către lumea care se înfățișează dincolo de cea a materiei. Și totuși, păstrându-și slăbiciunile lumești în suflet, el și-a compus și versurile care spera că îi vor fi scrise pe cruce în ziua în care va trece la cele veșnice. „Acum că fac dializă de trei ori pe săptămână, toată lumea mă întreabă dacă sunt pregătit. Și, da! Sunt pregătit. Mi-am scris și versurile care ar trebui puse pe cruce: La căsuța cea de veci / Tot aștept să vină o fată / Că aleile-s pustii / Şi-am intrare separată”.