E miercuri pe la prânz. Sicriul cu trupul neînsufleţit al regelui Mihai este scos din avionul care-l aducea din Elveţia. Familie îndoliată, onoruri militare, Imnuri, slujbă religioasă. Un aer pios, lacrimi care te podidesc chiar dacă nu l-ai iubit pe rege, n-ai crezut în el şi nu crezi în urmaşii lui. O stare de rugă pentru odihna unui suflet oropsit de la naştere şi până la moarte. Eram dator regelui cu o lacrimă.

În Parlamentul României era un alt fel de spectacol. Unul care te îndurera fără să stoarcă lacrimi. Un spectacol ruşinos, furnizat contra-cost de oameni care n-au nimic sfânt. Care-l invocă fraudulos pe Dumnezeul în care ei nu cred. Mincinoşi, proşti, ticăloşi. Mai pe scurt, parlamentarii noştri. Sau cei mai mulţi dintre ei, că unii au îndrăznit să-l aştepte la aeroport.

E urât ce se-ntâmplă cu noi. Dacă mă gândesc bine, dictaturii parlamentare care s-a instaurat miercuri în ţara noastră i-aş fi preferat o dictatură regală. Dar e o trezire târzie din minciuna comunistă, ultimul rege tocmai ne-a părăsit. Nobleţea regală, chiar ineficientă şi chiar minoritară, ar fi fost de preferat bădărăniei şi prostiei aleşilor majoritari.

I-am văzut la o sesiune parlamentară solemnă plângându-l pe rege. Nesinceri şi ticăloşi până la capăt. Mi-e jenă şi mi-e silă. De ei, de mine, de noi. Mă simt murdar doar privindu-i la televizor. Şi totuşi, trebuie să-i suport. Oare cât l-o fi costat pe regele Mihai să-i suporte pe cei care l-au alungat din ţară după Revoluţie?! Există o măreţie a suferinţei şi a tăcerii, regele Mihai ne-a arătat-o.

E ultimul meu gând despre ultimul nostru rege. Restul nu e nici măcar tăcere, pentru că spectacolul politic jenant continuă. Nişte actori grăbiţi şi lipsiţi de talent vor juca până la capăt. Adică până când nu li se vor mai sufla, din cuşcă, replicile.

Dumitru Manolăchescu