Mâine seară la ora 21, pe TVR1, puteţi vedea un film documentar despre Ucraina lui Zelenski. Sau, mai exact, despre Zelenski al Ucrainei. Un film care face portretul unui lider devenit simbol, eroul incontestabil al unui război pe care nu şi l-a dorit: Volodimir Zelenski.

Pentru destui români obosiţi de războiul din vecinătate, de preţurile la energie, de drepturile minorităţii româneşti din Ucraina, de Canalul Bâstroe pe care plutesc voturile naţionaliştilor, de concurenţa grânelor ucrainene transportate spre lumea largă inclusiv pe Bâstroe, pentru aceşti români Zelenski nu este un erou, un simbol, un lider. Pentru ei Zelenski este un „actoraş ratat”, care s-a cocoţat mult prea sus pentru statura lui politică, ajungând să atace, iată, drepturile cetăţenilor români „care l-au sprijinit şi l-au susţinut cu tot ce au avut”...

Mai să-ţi vină să plângi ascultând discursuri naţionaliste pline de tradiţionala duplicitate românească ale unor tradiţionali căutători de voturi de la o tradiţională categorie de electorat. Ies la rampă diverşi lideri şi formatori de opinie apropiaţi PSD şi AUR, gata să facă din ţânţar armăsar pe orice motiv legat de asuprirea „ţărişoarei” noastre de către războinicul Z, actorul care-şi îngroapă ţara în ruine căţărându-se pe cadavre. 

Reproşul care i se aduce preşedintelui Zelenski are un specific românesc extras din negura vremii: „În loc să ne mulţumească pentru cât l-am ajutat, el ne fură Delta şi ne încalcă drepturile”... Complicat să vezi adevărul prin cenuşa patimilor politice, dar putem încerca.

Nu ştim exact cât de mult l-am ajutat pe Zelenski pentru că autorităţile române au secretizat capitolul „ajutor pentru Ucraina”. Poate că bine au făcut, poate că nu am oferit doar găzduire refugiaţilor (contra-cost de la guvern, drept pentru care mulţi băieţi deştepţi şi patrioţi s-au îmbogăţit...) şi carburant armatei ucrainene. Poate că am oferit mult mai mult decât au lăsat oficialii să se înţeleagă. Dar nu ştim, şi nu vom şti o bună bucată de vreme ce şi cât am făcut noi, exact, pentru Ucraina devastată de război.

Nu ne fură nimeni Delta Dunării, dosarul Bâstroe, vechi de vreo 20 de ani, va fi lămurit de Comisia Europeană, lucru cerut şi de noi, şi de ucraineni. Ministrul Transporturilor nu reuşeşte decât să se agite inutil, demonstrând că mica invidie românească sare gardul şi la ucraineni, că de unguri ne-am săturat să ne tot plângem, nu mai are haz. Şi nici nu mai ai ce să invidiezi la ei, Viktor Orbán trece graniţa la noi să cumpere o sticlă de ulei, nu-l mai împrumută nimeni şi nici nu-l mai crede cineva.

Dar Zelenski... Da, ăsta e un tip care te acoperă repede cu umbra lui, chit că-i cam pitic. Vorbeşte pe la toate reuniunile importante, pe la toate festivalurile, se duce Biden la Kiev să-l pupe pe frunte, Macron e preş, Ursula îl ţine de mână, Rishi Sunak al Engliterei e topit după el... Singurii care nu s-au repezit să-i strângă mâna la o fotografie de grup au fost Viktor Orbán şi Iohannis al nostru. Cu primul n-avem treabă, s-a demascat de multă vreme ca fan Putin. Cu al doilea, însă, avem multe de împărţit. Din păcate, nu doar când e vorba de Zelenski şi Ucraina...

Eu unul sunt convins că la mijloc nu e doar firea tăcută, necomunicativă, ori limba de lemn a preşedintelui nostru. Cred că la domnia sa e vorba şi de puţintică invidie. O invidie care se transmite şi la alţi oameni politici care au pretenţii de lideri regionali. Cum ar fi Marcel Ciolacu, Sorin Grindeanu şi alţi purtători de vorbe de la un partid aflat mereu la vânătoare de voturi. O invidie pe care ei ar numi-o „colegială”, fie şi pentru a fi amintiţi în istorie drept „colegi cu Zelenski în perioada Marelui Război pentru Apărarea Ucrainei şi Europei”.

Altfel nu-mi pot explica nici tăcerea ranchiunoasă a preşedintelui Iohannis, nici disputele publice inutile şi grăbite pe tema Canalului Bâstroe promovate de unii oficiali români.