OPINII 9 noiembrie 2020

EDITORIAL. Tragicomedia alegerilor americane şi-o comparaţie Trump-Ceauşescu

de Dumitru Manolăchescu | 883 vizualizări
Sursa foto - @DonaldTrump, Facebook
Sursa foto - @DonaldTrump, Facebook

Pentru că nu ştie, nu concepe, nu poate să piardă, încă preşedintele Donald Trump transformă în doar câteva zile „tragedia” americană într-o „comedie” cu suspans demnă de studiourile MGM. O tragicomedie. Nedemn, lipsit de minimă eleganţă şi urât, Trump apelează la instanţe, la renumărări, la vorbe goale despre „fraudarea alegerilor” în inesteticul stil dâmboviţean. Nu-şi recunoaşte înfrângerea pentru că „eu nu pot să pierd”... Egoism, narcisism şi prostie ridicate la rang de virtuţi prezidenţiale. „Sictir, golane, mergi şi munceşte!” zic nişte versuri dintr-un cântec des auzit la chefurile de altădată de prin redacţiile ziarelor româneşti. S-ar cam potrivi unuia care se crede Dumnezeu, dar pe creştet îi răsar corniţele, iar din spate i se iţeşte coada.

Nu mă omor după Joseph Robinette Biden, cred că o naţie tânără cum e America ar fi putut găsi un candidat democrat ceva mai curăţat de naftalină. Dar nu pot să nu recunosc că seniorul Biden e mult peste bătrânul Trump. I-am auzit discursul de la victoria în alegeri, i-am citit pe scurt programul de guvernare şi mi-a plăcut ce-am auzit şi ce-am văzut: preşedintele recent ales nu vrea o Americă dezbinată şi măreaţă, ci o naţiune unită, eliberată de frică, de trumpism, de presiune şi impostură. Mă rog, în discursuri asta vor toţi. Dar am reţinut şi câteva puncte concrete din agenda de guvernare: produse şi servicii „made in USA” pentru prosperitatea mediului de afaceri, taxarea în plus a persoanelor şi corporaţiilor bogate, trilioane de dolari băgate în energia verde, extinderea asigurărilor de sănătate de tipul celor gândite de Barack Obama. Un program cu accente de stânga care l-ar face invidios şi pe Iliescu...

Cum va face asta? Greu de spus, mulţi cred că vicepreşedintele american cu care Joe face echipă, d-na Kamala Harris, va avea un cuvânt greu de spus, unii o văd chiar „viitoarea preşedintă a SUA”. Această doamnă fost procuror are toate datele pentru a pune în practică un asemenea program extrem de ambiţios.

Asta-i partea bună a „tragicomediei” americane. Partea care nu ne afectează, să zicem, în mod direct. Când mă gândesc, însă, că SUA dă lecţii de democraţie întregii planete îmi piere zâmbetul şi-aşa timid. Ce să-nveţe, brother, politicianul român de la Donald Trump?! Absolut nimic. „America great again” a rămas o vorbă-n vânt, comparabilă cu sloganurile de campanie electorală ale PSD, PNŢCD, PNL şi altor „partide istorice” româneşti de după 1990. Nimic real, nimic fezabil, de-aia suntem noi acum unde suntem, 30 de ani de vorbe mincinoase, ticăloşie şi prostie ne-au aşezat într-o succesiune interminabilă de crize; criza sanitară de anul ăsta e cireaşa de pe tort, mai exact bomboana pe colivă...

Ce să înveţe ai noştri de la „proiectul Trump”?! Nu insist, am mai abordat subiectul. Avem de învăţat de la America, nu de la Trump. Iar America, iată, şi-a recăpătat mândria, liniştea şi curajul de a spune „nu” după doar patru ani de dispreţ al valorilor promovat de Trump. Cuplul politic Biden-Harris pare să fie un nou început în construirea „visului american”, cu consecinţe uriaşe asupra întregii omeniri. Unii au găsit deja o Kamala Harris în România: Codruţa Kovesi. Îmi stătea şi mie în cap comparaţia, mi-a furat gândul CTP.

M-a distrat zbaterea tragicomică a susţinătorilor lui Trump din Ungaria şi Slovenia, la oficiali mă refer. Să mori de râs când îl auzi pe Viktor Orban cum speră că „noul preşedinte nu va distruge bunele relaţii americano-ungare construite de Trump”. Le stă în gât autorităţilor de la Budapesta victoria lui Biden, Viktoraş şi-ai lui au pariat pe calul şchiop şi-acum nu ştiu cum s-o dea la întors, ei tot mai speră, încă nu l-au felicitat pe Biden... Premierul sloven e şi mai penibil, el s-a grăbit să fie primul care-l felicită pe Trump şi-acum se chinuie s-o dreagă. Asta e, e greu să fii şi-n căruţă, şi-n teleguţă, aşa-i făcută lumea asta, nu zic că-i bine, dar ai nevoie de inspiraţie când pariezi sume importante la curse mari.

Şi încă o lecţie, cred că e valabilă şi pentru noi: un jurnalist de culoare  mărturisea, printre sughiţuri de plâns, în direct din studioul CNN: „Nu doar George Floyd, ci mulţi americani n-au reuşit să respire în aceşti patru ani.  Este mai uşor să fii părinte în această dimineaţă, poţi să le spui copiilor caracterul contează, să fii un om bun contează...”. Da, ştim şi noi câte ceva, am trăit şi noi sentimentul că nu mai poţi respira. Ne punem şi noi speranţe în politicieni, în alegeri – doar că la noi niciodată nu ştii cum va fi, nici să te bucuri nu mai ai curaj.  Pentru că nu mai avem încredere în nimeni, nici măcar în noi.

Apropo, am văzut zeci de mii de tineri şi bătrâni americani defilând, dansând, cântând, bucurându-se pe străzi şi prin pieţe. Mi-au amintit de zilele Revoluţiei româneşti din 1989. Or fi fost suficienţi patru ani de Trump ca să simtă şi ei bucuria pe care am trăit-o noi  după un sfert de secol de Ceauşescu?!

Distribuie articolul:  
|

OPINII

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.