Nu mai cred demult că suntem o ţară normală. Am avut bănuieli întemeiate asupra fenomenului „România damblagită” încă de pe vremea socialismului multilateral dezvoltat produs de Ceauşescu, dar m-am lămurit definitiv în anii capitalismului ciudat de după Revoluţie.

Nu, nu suntem o ţară normală. Şi nu, nu suntem „grădina Maicii Domnului”. Şi nu, nu ne conduce o majoritate politică zdravănă la cap – la afirmaţia de pe urmă se poate înţelege că nici electoratul votant al acelei majorităţi nu e chiar normal, dar aici e o nuanţă: majoritatea pe care o votează oamenii nu e întotdeauna şi majoritatea care decide legi şi guvernează. Şi, se ştie, electoratul are întotdeauna dreptate...

Şi-uite-aşa ne-am pricopsit cu o situaţie care poate defini o dambla:

*în vreme ce mii de angajaţi din Sănătate, de la casele de pensii, de la societăţile de exploatare a cărbunelui, din Poliţie ies în stradă să protesteze împotriva discriminărilor şi inechităţilor salariale, ori împotriva unei legi a pensiilor care nemulţumeşte, se pare, pe toată lumea, mai puţin pe magistraţi;

*în vreme ce spitalele din ţară se confruntă cu o gravă criză, cu un blocaj ce ameninţă viaţa sutelor de mii de bolnavi care au nevoie de îngrijiri şi medicamente;

*în vreme ce riscul de a nu accesa miliardele de euro de la Uniunea Europeană (care ar urma să salveze, cumva, investiţiile pe care bugetul făcut ferfeniţă de PSD nu le poate suporta) creşte cu fiecare zi ce trece, ameninţând să pierdem aiurea, ca proştii adică, nişte sume uriaşe;

În această vreme, o organizaţie PSD dintr-un cartier al Clujului chefuieşte sub oblăduirea unor importanţi lideri „de la centru”, în frunte cu Vasile Dâncu. La un hotel de 5 stele, vreo 400 de membri PSD studiază „social-democraţia în comunitate” la nişte mese copioase, pline de mâncăruri fiţoase, preparate fine şi băuturi scumpe, acompaniaţi de orchestră şi solişti.

Cum sună social-democraţia românească de caviar, şampanie, muşchiuleţ în mantie de nucă, ruladă de curcan cu smochine, butterfish a la mediteranea? Cum arată ea în ochii privitorului flămând, scos în stradă de incompetenţa, ticăloşia, lăcomia şi prostia unor guvernanţi pe care probabil i-a şi votat?!

În această vreme, preşedintele tuturor românilor vizitează ţări din Africa  cu care ne cunoaştem demult, dar cam degeaba, nu avem relaţii comerciale decât întâmplător. Dar ţările astea, cum ar fi Kenya, sunt interesante pentru că au o natură spectaculoasă şi fel de fel de animale ciudate. Şi mai ales sunt ţări în care ziariştii nu îl judecă în niciun fel pe înaltul oaspete din România pentru că se distrează la un Safari în timp ce în ţara lui se întâmplă lucruri necurate. La urma-urmei, ce să şi facă un preşedinte? Ce puteri are el? Ţara a rămas pe mâinile bune ale premierului unui partid puternic cu care preşedintele are foarte bune relaţii.

Sictirul ăsta generalizat, scuipatul practicat de clasa politică conducătoare direct în capul gloatei somnambule şi neputincioase provoacă greaţă. Îţi vine să-i dai ţeastă-n ţeastă pe social-democraţi şi pe liberali până le vine mintea la cap. Dar îţi dai repede seama că e inutil să te strofoci, pentru că mintea aia lipseşte, nu are de unde veni şi nici unde se duce.

Aşa că te uiţi la acreala care te sufocă, la războaiele care te înconjoară, la întunericul care te înghite şi-ţi spui că vor veni şi zile însorite, că electoratul, deşteptat în cele din urmă, îi va pedepsi pe politicienii incompetenţi, nesimţiţi, proşti şi ticăloşi.

Îţi spui asta şi te relaxezi privind cu speranţă imaginile pe care ţi le oferă întâlnirea istorică dintre Biden şi Xi Jinping. S-au înţeles cu privire la colaborarea dintre armatele Americii şi Chinei. E bine, armatele astea conduc lumea. Ce va fi cu „noua ordine mondială” fără Rusia lui Putin, vom vedea!

Foto arhivă