Acum patru ani pe vremea asta ştiam că la Colectiv au ars ca nişte lumânări vreo 20 de tineri. Acceptabil, ziceau unii. Apoi numărul arşilor la prima mână s-a triplat prin spitale pline de bacterii, utilate pentru oameni uşor răciţi, nu pentru mari arşi. Inacceptabil, au spus cei mai mulţi. În final, România a pierdut atunci 64 de vieţi. „Dă-i în p..a mea!”, ar spune un colonel de la ISU imun la durere, empatie, omenie. I-au dat. În 4 ani instituţiile statului n-au reuşit să găsească niciun vinovat pentru cei care au murit cu zile, infectaţi în spitale, ori „băgaţi” în sculele primitoare ale aşa-zişilor salvatori.

Şi totuşi, drama de la Colectiv a născut o generaţie care a influenţat şi, sper, va influenţa decisiv România. Nu ştiu de ce ne trebuie morţi şi tragedii pentru a înţelege, pentru a acţiona, probabil că aşa suntem noi făcuţi. Dar Colectiv a născut o generaţie de protestatari care rezistă şi astăzi. O generaţie care a înlocuit altă generaţie, târâtă în derizoriu de politicieni meschini, hoţi şi mincinoşi: generaţia Revoluţiei din decembrie. Această generaţie a produs deziluzii, reuşind să transforme uriaşul capital de simpatie din 1989 în sinecuri pentru „revoluţionari” cu patalamale de „luptători cu rol determinant” – un scut de apărare pentru întâiul revoluţionar al ţării, Ion Iliescu.

Generaţia Colectiv pare a fi altceva, a început altfel. A învăţat să protesteze, să-şi impună opinii şi adevăruri, să caute rezolvări altfel decât participând la nesfârşite compromisuri. Generaţia Colectiv l-a alungat pe premierul de atunci, Victor Ponta, ieşind în stradă. Tinerii au învăţat că politicienilor le e frică de mulţimi. Lasă-i prin studiouri de televiziune şi spun tot felul de măscări; adu-i în mijlocul mulţimii şi vor fi ca mieii speriaţi duşi la tăiere, blânzi şi cooperanţi. Nişte laşi, de fapt.

Dar generaţia Colectiv este şi generaţia care la un an de la incendiu n-a ieşit la vot, crezând că-l pedepseşte astfel pe Dacian Cioloş şi guvernul lui de tehnocraţi. Ne-au pedepsit, însă, pe toţi, aducând la Putere cel mai toxic partid pe care l-a dat România post-revoluţionară: PSD. Aceeaşi generaţie şi-a reparat, cumva, o parte din greşeală în anii care au urmat ieşind masiv pe străzi în apărarea Justiţiei şi apoi la vot, în două rânduri: când l-au ales pe Iohannis şi când au redat PSD imaginea reală de partid meschin, nereformabil, de partid care nu contează în Europa.

Generaţia Colectiv este generaţia activă care poate schimba România. Este o generaţie care nu trebuie să uite, care are datoria să lupte pentru România indiferent unde se află oamenii acestei generaţii – în ţară sau în afara ei. Nimeni nu-i mai poate reda familiilor şi prietenilor pe cei dispăruţi la Colectiv, dar cei care nu uită pot reda românilor speranţa că ţara în care s-au născut are un viitor în Europa.

La 4 ani de la Colectiv e timpul să învăţăm încă o lecţie: nu doar corupţia şi incompetenţa autorităţilor ucid, ci şi indiferenţa, pasivitatea, nepăsarea, neparticiparea, „liniştea” noastră. Nu mai avem voie să spunem „se poate şi-aşa, las’ că merge şi-aşa, fură ei dar ne dau şi nouă o sută la pensie”. Nu mai avem voie să pupăm mâinile celor aflaţi la Putere precum iobagii stăpânilor de moşii, a trecut vremea odelor pentru „cei mai iubiţi”. 

Eu şi alţii ca mine facem parte dintr-o generaţie sacrificată pe altarul ceauşismului, nevoită mereu să cârpească, să lipească, să amâne, să se mulţumească cu puţin, să împrumute, să trăiască de azi pe mâine, să facă compromisuri, să aplaude şi să prea-mărească la comandă. Generaţia copiilor şi nepoţilor mei are datoria să facă pasul înainte, să termine cu plecăciunile, cu frustrările şi mizeria morală şi să-şi construiască o Românie liberă. „Românii fericiţi” din sloganul electoral al lui Dan Barna pot fi o realitate palpabilă doar prin acţiune permanentă, prin participare, prin inteligenţă şi determinare. 

Adică ceva ce pare să fi început odată cu apariţia generaţiei Colectiv. Renaştem din cenuşa celor arşi, construim pe cenuşa lor, ardem mocnit în  tăciunii fumegând pe mormintele lor. Nu pentru că au fost nişte eroi, pentru că n-au fost, ci pentru că fără să vrea ne-au oferit un drum, o cale, o direcţie, un scop, nişte motive. Suficient ca să ieşim din case atunci când trebuie, astfel încât niciun partid antidemocratic, antiromânesc şi antieuropean să nu mai fie stăpân absolut pe vieţile şi speranţele noastre.