Am trăit zeci de ani de zile sub teroare: bolşevism, socialism, comunism, tranziţie spre un vis, capitalism de cumetrie, Covid-19. Ni s-au întâmplat aproape toate care se puteau întâmpla, ne-am luat la trântă cu trecutul, cu prezentul şi, iată, acum ne batem cu un viitor pe care mulţi refuză să-l înţeleagă. Şi când spun „mulţi” nu mă refer la nea Ion şi ţaţa Leana, ci la membrii clanului conducător care vrea să se perpetueze.

Deranjul mare nu e că se vor nemuritori liberalii, ci că îi copie până la greaţă pe social-democraţii lui Dragnea-Ciolacu în acest demers. Dacă te uiţi atent printre scândurile gardului politic, aproape că nu-i deosebeşti pe Orban, Cîțu, Turcan de Ciolacu, Dăncilă, Rafila. Aceeaşi „inteligenţă” de analfabeţi funcţionali sfertodocţi, acelaşi zâmbet sfios de fecioară târzie îndelung aprofundată, aceleaşi metehne de găinari cu pretenţii de hoţi de diamante.

Pentru greşelile lor, unii care ne-au condus până de curând au plătit. Nu destul, dacă mă întrebaţi pe mine. Încă mai au de cerut iertare românilor pentru neruşinarea cu care i-au îndobitocit, i-au furat, i-au minţit, i-au dispreţuit. Alţii, care ne conduc acum, nu vor să se lase mai prejos, repetă aceleaşi greşeli, ne arată aceeaşi faţă urâtă a prostiei orgolioase cu ştaif.

Liberalii se bat pe filiale, pe şefi de organizaţii, pe influenţă, pe şantaj. Orban-încă-şeful nu are ce să promită, că nu e la guvern. E pe linie moartă la Camera Deputaţilor. Trândăveşte, adică, pe bani mulţi. Şi-atunci se simte încolţit de Cîţu, care are ce şi cu ce să promită marea cu sarea şefuţilor din teritoriu. Scoate fum şi foc pe nări şi îl acuză pe premier de „malversaţiuni”: foloseşte bani publici şi funcţionari la fel în războiul intern pentru funcţia de preşedinte PNL.

Primarul Clujului, Emil Boc, fost premier într-o altă perioadă extrem de ingrată pentru ţară şi guvernul de-atunci, nu pare impresionat de valul de acuze şi sudălmi reciproce dintre cei doi combatanţi cu aere de călugări pofticioşi în postul mare: se împacă ei, aşa-i lupta politică, mai bine să se vadă ce-şi spun şi ce gândesc decât să compună presa propria versiune – întotdeauna mai nasoală decât realitatea.

Aşa o fi, e bună şi sinceritatea, chit că în politică nu se poartă, dar oare câţi români din zece apreciază armele cu care se poartă războiul ăsta intern în PNL? Câţi, oare, aşteaptă cu totul altceva de la şefii liberali de la centru şi din teritoriu? Câţi sunt indiferenţi la ideea că veşnica asta ceartă îi aduce din ce în ce mai aproape pe „ceilalţi” de o guvernare la care cu doi ani în urmă nici nu mai sperau?!

Îmi e din ce în ce mai greu să pricep care este miza luptelor pe care le duc Ludovic Orban şi apropiaţii. Crede el, oare, că, dacă va câştiga preşedinţia liberală, mai poate fi din nou premier? Nu-i trece niciun moment prin cap că i s-a cam dus vremea? Că nu mai este un personaj credibil şi eficient nici măcar în propriul partid?

Politicienii români n-au ştiut niciodată să fie „cavaleri”, n-au ştiut să renunţe la timp cu o reverenţă, să facă pasul înapoi atunci când încă mai puteau ieşi elegant din scenă. La noi a fost mereu care pe care în stilul „ghioagă”, dă-i la cap să nu se mai scoale.

Urât şi descurajant este că oamenii ăştia nu-şi dau seama că, odată cu ei, intră la apă şi partidul sau partidele (din acest punct de vedere, PSD, PNL, USR – aceeaşi mizerie...) pentru care se laudă că-s gata să-şi sacrifice masă, casă, mamă, tată, patrie adorată. Nu-şi dau seama că după ei, după războiul lor orgolios şi inutil pentru 90% dintre români, nu vor rămâne decât şanţuri, mâl şi gunoaie – aşa cum vin apele de pe dealuri după o ploaie torenţială precum cea de ieri.