Medicii şi primarii sunt nişte dumnezei mai mici. Draci sunt cei care nu li se-nchină. Cum să nu pupi mâna unui medic care-ţi salvează viaţa, sau care măcar te primeşte la cabinet şi-ţi spune o vorbă bună?! Sigur că medicul ăsta are dreptul, dacă nu cumva chiar obligaţia, să accepte, să ceară chiar să-i bagi în buzunar „coplata” serviciilor sale. E şi el om, are şi el nevoile lui, maşina lui, vila lui, pretenţiile lui, cum să ignori viaţa unui medic?!

Cu primarii se-ntâmplă cam la fel. Domnule, poate-şi ia şi el partea lui, poate că nu refuză nişte atenţii, dar măcar face ceva şi pentru noi, pentru comunitate, pentru cei amărâţi. Uite, dă ajutor social săracilor, la alegeri ospătează tot satul, toată comuna, tot oraşul... Uite c-a pietruit o stradă, cine ştie de unde-o fi luat săracul bani, o fi dat din buzunar, că Guvernul e ticălos şi nu le dă fonduri. Cum să nu-l alegi, mânca-i-aş guriţa lui, că bine le zice... Şi foarte bine că-şi fac lefuri mari, cum şi-a tras ăla din Murfatlar 13.000 de lei pe lună, să le dea şi pensie specială, că n-au zi şi n-au noapte, muncesc până cad jos de-atâta suflat în fiolă când îi prinde Poliţia mustiţi la volan...

E un fel de a vedea lucrurile, împărtăşit în general de tot mai puţini, dar care va avea destui adepţi atâta vreme cât vor mai exista dependenţi de bunăvoinţa primarilor către mulţimile de asistaţi social. Sărăcia naşte întotdeauna voturi, iar primarii hoţi – atâţia câţi mai sunt, că nu le-a pierit sămânţa odată cu înscăunarea noului guvern liberal! – ştiu foarte bine lucrul ăsta, exploatându-l la maxim. De fapt, e greu de înţeles de ce oamenii, mai ales cei neajutoraţi, nu reacţionează normal: nu-l aleg, frate, pe-ăla care şi-a făcut pentru el şi angajaţii lui lefuri nesimţite, lăsând comuna, oraşul, comunitatea în mizerie şi datorii.

Face valuri povestea „marelui medic” Mircea Beuran, romanţată greţos de alţi „mari medici” precum o madam oftalmolog care plânge de mila doctorilor toată ziua şi toată seara pe la televiziuni. Cred c-o cheamă Pop şi mie personal d-na asta îmi e profund antipatică. Întrebarea ei e una singură: cum să aibă omul simplu, cetăţeanul de rând, eventual jurnalistul de investigaţie neobrăzarea să se atingă de reputaţia marelui medic Mircea Beuran?! Când a fost pe sticlă afacerea cu „marele medic” Irinel Popescu, terfelit şi el de efectele unor proaste şi condamnabile obiceiuri, această doamnă şi alţii din branşă au avut aceeaşi reacţie: n-avem voie să acuzăm de malpraxis, ori de luare de mită nişte mari medici care salvează vieţi. Trebuie să-i iertăm, să ne scuzăm că i-am deranjat şi să-i transformăm în Dumnezei – de această dată cu „D” mare.

Uităm, ignorăm, nesocotim un adevăr de bun simţ: şi medicii, şi primarii sunt unde sunt pentru a servi populaţia cât pot ei de bine. De-aia au învăţat unii pe la facultăţi, de-aia au fost alţii aleşi de popor, de-aia au depus şi unii, şi alţii jurăminte de credinţă faţă de meserie sau faţă de ţară şi popor. Să le mulţumim când fac ce trebuie, dar să-i arătăm cu degetul când greşesc, când uită care le e menirea, când devin robi ai afacerilor pe bani murdari, când le tremură mâna sau caracterul. Să fie traşi pe roată? Nu se pune problema. Dar nu pot să uit cum zicea un celebru fost „mare primar” de sector bucureştean vangheliot: „Ejaculaţi-i!”.

Pentru că nici printre medici, nici printre primari, nici printre alţi făcători de bine în meserii esenţiale nu există Dumnezei. Există doar oameni. Mai buni, mai răi, mai deştepţi, mai proşti, geniali sau idioţi, uniţi de-o singură solidă legătură: toţi sunt supuşi greşelii. Iar judecata altor oameni, judecata publică adică, are chiar rostul de a-i coborî din înălţimi şi a le arăta că nu sunt ce-au crezut că sunt: nişte mici Dumnezei.