Ne imaginăm tot soiul de duşmani, ne place să-i ştim, să-i înjurăm, să ne dăm viteji: fir-ar ei ai dracu’ să fie, ce-aş mai da de pământ cu hoţii şi bandiţii ăştia... Da, fiecare am da de pământ cu ceilalţi, de altă culoare sau simpatie politică, aşa că, până la urmă, hoţi şi bandiţi am fi cam toţi...

Dar nu lichelele şi oportuniştii din partide ne sunt duşmanii. Nu cei pe care îi votează românii cu sutele de mii. Duşmanul nostru e în noi, în naivitatea, prostia, hoţia şi nemernicia noastră, a celor care îi alegem pe unii şi pe alţii după chipul şi asemănarea noastră.

E uşor să spui: bă, cine poate s-o aleagă pe una ca Şoşoacă, sau pe unul ca Simion, sau pe unii ca Orban, Voiculescu, Ciolacu, Kelemen, Cioloş şi toată gaşca lor?! Cum să-i alegi pe neisprăviţii, pe nepricepuţii, pe hoţii, pe mincinoşii ăştia?!

Uite că se poate, de vreo 30 de ani îi tot alegem pe neisprăviţi, pe analfabeţi, pe hoţi, pe nepricepuţi, pe mincinoşi. Am trecut de la comunişti mascaţi în capitalişti la capitalişti mascaţi în populişti. Nu ne-a fost bine nici cu ăia, nici cu ăilalţi. Am luat-o mereu peste bot, ne-a părut mereu rău pentru votul pe care l-am dat.

Duşmanul nostru suntem noi. Nu ne-a obligat nimeni să-i alegem pe ăştia. Dar n-am găsit alţii. Nici n-au fost alţii mai breji. Ăştia sunt, cu ăştia defilăm. „Răul cel mic” a fost parola noastră la toate alegerile post 1990. Aşa ne-am pricopsit cu toţi cei pe care-i înjurăm acum, de la stânga la dreapta şi de sus în jos.

Dar uităm foarte repede că noi i-am ales pe cei pe care nu-i mai suportăm după câteva zile, câteva luni sau câţiva ani. Nu avem răbdare să vedem ce pot face aleşii pe termen mediu şi lung, vrem totul de azi pe mâine. Iar în graba noastră credem toate trăsnăile pe care ni le livrează cei interesaţi în denigrarea adversarilor politici.

Adică îi credem, de pildă, pe pesediştii care vor să-l dea jos pe ministrul Sănătăţii după două luni de mandat pentru că n-a rezolvat problemele din sistemul sanitar pe care nu le-au rezolvat toţi miniştrii dinainte, pesedişti de felul lor. Nu le tremură glasul, nu li se usucă limba când îl acuză pe Voiculescu că n-a făcut în două luni ce trebuiau să facă ei şi guvernele lor pesediste în patru ani. Probă de nesimţire şi neobrăzare politică la care asistăm sideraţi – la ultimele alegeri au găsit, totuşi, aproape două milioane de oameni care să-i voteze!

Duşmanul e în noi. În cei care îşi fac partid fără să înţeleagă nimic din riscurile şi responsabilităţile unei asemenea acţiuni. Exemplul elocvent: AUR. Uitaţi-vă cum se ciordesc ei între ei, cum îşi dau la gioale unii altora, cum o duce afaceristul Lulea pe avocata Şoşoacă direct la casa de oaspeţi a zglobiilor în cămăşi de forţă, cum îl face homosexual pe marele lider Simion un „luptător” de gherilă rurală poleit şi el în AUR... Se împroaşcă între ei mai rău decât ar face-o orice adversari politici.

Treaba e valabilă, dar la o scară mai mică, şi în marea alianţă de la guvernare. UDMR încă tace, maghiarii n-au zis prea multe până acum, şi-au văzut sacii în căruţă şi aşteaptă. Vor insista pe autonomie ceva mai târziu, după ce se vor lămuri cu prefecţii şi cu toate celelalte funcţii care le revin prin ministere şi instituţii. Războiul se duce între liberali, adică între liberalii Orban şi liberalii Câţu; nu e nevoie de PSD, pe ei oricum nu-i mai crede nimeni. Liberalii se omoară ei între ei, e mult mai eficient, nu rămâne piatră pe piatră liberală.

Îi ajută şi USR-PLUS, care s-au şmecherit şi tac, că au primit destul. Useriştii şi plusiştii nu se prea ceartă cu liberalii, dar se bat între ei, demisionează din partid, îi acuză pe Barna, pe Cioloş, pe Ghinea, pe Voiculescu, se dau în gât, se reclamă şi îşi toarnă lături în cap unii altora de mai mare dragu’...

Veselie mare în politica noastră. Între timp, noi ne uităm la ei şi nu înţelegem prea multe: băi, n-aţi jurat voi să n-aveţi alt scop în viaţă decât bunăstarea şi fericirea poporului?! N-aţi jurat voi să n-aveţi somn, să n-aveţi linişte până ce nu scoateţi naţia asta la lumină din întunericul în care au lăsat-o alţi deştepţi înaintea voastră?!

Duşmanul e în noi. În alegerile noastre, în naivitatea noastră, în trufia noastră, în prostia noastră, în graba noastră de a ajunge în rândul lumii civilizate arzând etapele, transformând peste noapte feudalismul comunist târziu în care ne-a lăsat „cel mai iubit” într-un capitalism de cumetrie putrefact. Duşmanul nostru suntem chiar noi: cei mai deştepţi, cei mai frumoşi, cei mai harnici,  cei mai dotaţi, dar şi cei mai urgisiţi, ghinionişti şi nedreptăţiţi oameni de pe acest Pământ. Păi nu?!

Noi, care stăm pe vine la buda din fundul curţii în vreme ce îi înjurăm pe Facebook pe Mircea Cărtărescu şi pe Gabriel Liiceanu – dă-i dracu’ de intelectuali vopsiţi,  fac pe nebunii, se bagă unde nu le fierbe oala, le arătăm noi ce înseamnă să lupţi pentru ţară.