N-aş fi vrut să scriu niciodată ce sunt nevoit să scriu acum. Sunt nevoit nu pentru că m-ar obliga cineva, ci pentru că simt nevoia să mărturisesc.

Simona Halep a fost un motiv întemeiat de mândrie naţională şi speranţă că putem, că încă putem să ne facem bine. Noi, ca naţie. Noi, ca popor de oameni talentaţi, tari de virtute, modeşti, dar inteligenţi şi cu bun simţ.

Aşa o vedeam eu pe Simona. De-aia aşteptam cu sufletul la gură meciurile ei, iar când începeau îmi găseam de lucru oriunde nu aveam un ecran de televizor în faţă. Mi s-a părut întotdeauna că Simona este mai înaltă decât părea.

Acum trăiesc o dezamăgire cruntă, combinată cu o revoltă motivată conspiraţionist. Şi nu cred că sunt singurul în situaţia asta. Nu cred că sunt singurul care înţelege prea puţin spre deloc ce şi de ce i se-ntâmplă. Loc perfect pentru teoria binecunoscută: „E româncă şi de-aia, dacă era americancă nu îşi băteau joc de ea, că şi alţii s-au ospătat cu stimulente şi n-au păţit nimic...”.

Reuşesc să gândesc, totuşi, logic şi îmi spun că staff-ul ei nu avea absolut niciun interes să „omoare” găina cu ouă de aur. Deci Mouratoglou şi ceilalţi ar trebui să iasă din discuţie. N-aveau de ce s-o frigă pe Simona. Şi-atunci? Ce, cine şi de ce rămâne? Nu-mi dau seama, iar singurul gând valid tot spre staff-ul ei se duce.

Iar dacă „echipa” ei nu are nicio vină, atunci rămâne Simona Halep. Rămân orgoliul şi cerbicia ei de copil ajuns pe înălţimi mai repede decât mulţi, foarte mulţi alţi posesori de minţi luminate şi trupuri puternice. Rămâne încăpăţânarea prostească de a renunţa la oamenii de încredere în favoarea unor profesionişti îndoielnici. Dacă-i ştie, dacă ştie că aceia au greşit, intenţionat sau nu, ar trebui să spună, să le dezvăluie numele şi faptele. Altfel...

Altfel, ca şi în Balada unui greier mic şi deloc necăjit, s-a cam terminat cu cariera ei în tenis. Cu poezia şi muzica aduse în casele noastre la ore din noapte de prin Australia, America, Anglia...

Simona spunea că se simte trădată. Dar noi, noi oare cum ne simţim?!

Ultraşii „naţionalişti” de pe Arena Naţională la meciul cu echipa din Kosovo fac parte dintr-un scenariu asemănător: „Toate ni se-ntâmplă numai nouă, pentru că suntem români, nu mai avem voie nici să ne susţinem echipa favorită...”.

Nimic mai fals. Ultraşii pe care i-am văzut în tribune şi din cauza cărora era să ne ardem urât de tot nu-i reprezintă nici pe români, nici românismul. Dacă debusolaţii ăştia nu înţeleg că n-ai voie să afişezi banere cu inscripţii politico-etnice discriminatorii, atunci înseamnă că n-au minte şi merită exact ce-i doare mai tare: să fie ţinuţi în afara fenomenului fotbalistic.

Cine să facă asta? Cine să le interzică intrarea pe stadioane, la meciuri? Asta e o întrebare la care răsfăţatul preţios domn Burleanu nu se va obosi să ne răspundă. Şi nici Jandarmeria română, care probabil este obligată prin contract să reacţioneze adecvat în astfel de situaţii.

Recunosc că nedreptatea suferită de Simona Halep, pentru că este totuşi o nedreptate, m-a afectat mult mai tare decât ce s-ar fi întâmplat dacă arbitrul francez sau UEFA ar fi hotărât 3-0 la „masa verde” pentru Kosovo. Poate pentru că viaţa şi cariera Simonei mi s-au părut modele de urmat pentru mulţi copii talentaţi, în vreme ce fotbalul românesc şi ce se-ntâmplă în jurul lui doar modele nu pot fi...