Încheiam editorialul de ieri întrebându-mă cum ar putea să-i creadă cineva pe-alde Ciucă, Bode, Bogdan, Iohannis. Adică „echipa de negociatori” care-a dat-o-n bară cu austriecii. Minus Ciolacu, care îi îndrumă pe jucători de pe margine; cum ar veni participă, dar nu se bagă...

Generalul premier Ciucă poate convinge un pluton de soldaţi înfometaţi să lupte oferindu-le o masă consistentă, dar obligatoriu tăcând; dacă ţine discursuri eroice s-a terminat, renunţă soldaţii şi la bucate, şi la luptă. Mi-e greu să mi-l închipui luptător viteaz pe front în Afganistan, în Irak sau pe unde-o mai fi fost, dar aici am şi eu limite, nu văd aşa departe. E mult mai aproape Guvernul, ceea ce nu-l avantajează deloc.

Bode nu ştie decât limbajul mâinilor, se uită pe foaie să împleticească trei cuvinte româneşti, de-o limbă străină nu poate fi vorba. Şi-apoi, ajunge să-i priveşti faţa încruntată cu guşă de gânditor profund şi să fii la curent cu plagiatul tezei lui de doctorat ca să ţi se mute privirea şi opţiunea „pro” România.

Rareş e alt aluat, el e limbutul neconvingător. Ar spune şi-ar face orice, cu sinceritate patriotică, spre îndeplinirea obiectivului politic devenit unul personal; el nu mai are treabă nici măcar cu liberalii lui, a luat spaţiul Schengen pe persoană fizică. Nenorocirea e că nu mai este crezut, vorbele lui nu mai creează emoţie şi nu mai conving. Ele doar se rostogolesc din gâtlej, nu lasă urme în mintea sau inima nimănui.

Preşedintele Iohannis a dat, în schimb, întreaga dovadă a calităţilor domniei sale de „mut inoperant”. Să traduc, să nu pară că-i discriminez pe nevorbitori: om tăcut, necooperant, lipsit de charisma necesară unui preşedinte diplomat. Altul în locul lui s-ar fi mutat o lună de zile la vreun spital din Viena şi l-ar fi chemat la pat în fiecare seară pe Nehammer, să-i spună poveşti în limba pe care-o ştiu amândoi... Dar prezidentul nostru e demn, drept şi neclintit în faţa răutăţilor. Nu-l atinge nimeni şi nimic. Are grijă doar de paltonul lui. Poate şi de d-na Carmen...

La urma urmei, poate că ăştia sunt cei mai buni dintre noi dacă e să ne uităm la rezultatul alegerilor. De ce-am avea pretenţii, de ce-am fi furioşi şi frustraţi? Doar pentru că ni se pare că românii şi România merită mai mult? Poate da, poate nu. Gândiţi-vă o clipă că cei care votează nu pot fi mai buni decât cei care sunt votaţi. Şi-atunci frustrările, invidia, răzbunarea se vor diminua. S-ar putea să ajungeţi la concluzia că suntem exact unde merităm să fim, chiar dacă o bună parte (ca să nu zic „partea bună”) a naţiei are alte aşteptări şi pretenţii.

În concluzie: ce facem cu austriecii? Îi „pedepsim” prin boicot şi proteste care n-or să-i facă mai cooperanţi, sau ne gândim serios să schimbăm ceva şi pe la noi prin ţară, prin punctele esenţiale? Cred că şi una, şi alta. E clar că o presiune a firmelor, mici şi mari, şi a Guvernului pe marile companii austriece ar fi motivată. Dar avem nevoie şi de ajutorul UE, de reformarea acestei structuri politice învechite, sclerozate, anchilozate, care ar trebui să renunţe la practici comuniste tip unanimitate la vot, la mângâierea pe creştet a regimurilor autoritare iliberale gen Orban Viktor. Altfel, Uniunea Europeană devine o operetă ieftină, dirijată de nostalgici imperialişti egoişti pro-Putin.

Mi-a atras atenţia o „punere în gardă” din partea UDMR, care, prin vocea liderului său, este de părere că, după ce a ratat această ocazie, România va sta mult şi bine în afara spaţiului Schengen. Este exact ce gândeşte şi sugerează cancelarul Austriei, Karl Nehammer, deloc impresionat de boicotul şi protestele României: „Nu va exista nicio extindere Schengen atâta timp cât frontiera externă nu este protejată în mod eficient”... 

Rămâne de văzut cum îi va împăca pe „beligeranţi” preşedinţia suedeză a Consiliului UE, care va începe la 1 ianuarie 2023, şi cât de mult ne va costa pe noi „pachetul” cu Bulgaria.